Povestea lui Teo ● "ORL-istul mi-a spus: «aş fi vrut să fie surd»”

Elena Manu din Constanţa este şi ea o mamă de copil autist. A rămas însărcinată la 32 de ani, când nu mai spera deloc că va avea un copil. Teo, băieţelul ei hiperkinetic, s-a născut prin cezariană. I s-a spus atunci că este sănătos. Abia mai târziu avea să-şi dea seama că sănătătea era doar o aparenţă.

Teo a început să meargă la 11 luni, iar până la 1 an a vorbit. Aproape de 2 ani, când mama lui a început din nou serviciul, l-a dus la creşă. Educatoarele i-au spus prima oară că băieţelul nu răspunde când este strigat deşi, când îl lăsa acolo, copilaşul izbucnea în plâns strigând după ea: "Mama mea! Mama mea!” La scurt timp, au apărut stereotipiile. "Învârtea jucăriile şi cu stânga şi cu dreapta la nesfârşit, dar era foarte liniştit, mânca, dormea, era aparent cuminte”, îşi aminteşte Elena. "Apoi, a început să sară în pat. Stăteam tot timpul cu perne de jur împrejurul patului. Într-o zi, la creşă, l-am găsit legat de pat, ca să nu mai sară. Aia a fost ultima zi acolo.”. Mama a mai observat că orice aparat electric zgomotos speria copilul care începea să plângă şi se ascundea. Însă părea să nu-l deranjeze deloc muzica dată foarte tare. ..

"La Obregia îl închiseseră într-o cameră, să-l observe"
Primul imbold al femeii a fost să meargă la clinica ORL din Spitalul Judeţean Constanţa. Unde a şi primit întâiul diagnostic: "surditate congenitală”. De aici, a fost trimisă la Spitalul Panduri din Bucureşti, unde i s-a spus că Teo este surd de urechea stângă. O altă pacientă i-a recomandat un medic ORL-ist despre care se ştia că avea "aparatură de ultimă oră”. "Când a ieşit doctorul din consultaţie mi-a declarat «aş fi vrut să fie surd». El a fost primul care mi-a spus că bănuie că e autist. Mi s-a dat trimitere la Obregia unde, a doua zi după ce ne-am internat, au pus diagnosticul "schizofrenie infantilă”. Îl închiseseră într-o cameră, să-l observe, iar el a devenit furios şi agresiv, se muşca şi plângea de mama focului.” Au stat acolo internaţi trei săptămâni, iar pe el l-au trecut pe Rispolept şi i-au mărit doza progresiv, de ajunsese copilul să doarmă aproape toată ziua. Au ieşit din spital cu diagnosticul "autism”.
"În Constanţa ne-am dus la Direcţie pentru certificatul de handicap. Doamna Mătărângă, care lucra atunci acolo, ne-a întors de trei ori la comisie. M-a acuzat că vreau să iau bani de la stat degeaba, că n-are nimic copilul. Aş fi vrut eu!”. Elena, fiind părinte singur, nu a vrut să devină asistent personal, pentru că nu s-ar fi descurcat nicicum cu banii. Aşa că a optat pentru un asistent personal de la primărie şi a înscris copilul la Centrul de zi al Complexului de Servicii Comunitare "Cristina”.

"Da’ ce, dom’le, asta-i grădiniţă pentru  handicapaţi?”
După jumătate de an nu se vedea nici o schimbare în bine. Dimpotrivă. "În grupa lui erau copii, de la 2 ani jumate la 12 ani, cu diferite diagnostice grave. Împrumutase din comportamentul lor.” Anul trecut, în mai, când Teo mai avea o lună şi împlinea 4 ani, Elena s-a hotărât să înceapă terapia acasă. A împrumutat 10.000 de euro, să-i ajungă, şi apoi a mers şi a lipit afişe pe la facultăţi, anunţând că o interesează o echipă pentru un copil cu autism. "Au sunat o grămadă. Am angajat patru, câte două ore pe zi. Am găsit coordonare de la Bucureşti (soţ şi soţie), care veneau o dată pe lună. Ei mi-au recomandat patru terapeuţi.” O dată cu începerea terapiei, Elena a întrerupt tratamentul cu neuroleptice şi a trecut pe tratament homeopat. Au început să apară şi rezultatele – copilul nu mai plângea, accepta terapia. Femeia plătea 100.000 lei ora de terapie, iar coordonatorului îi dădea 4,5 milioane pe lună, plus benzina, 500.000 lei. "În iunie anul trecut, m-au abandonat coordonatorii. Ei veneau la 7 - 8 familii într-un week-end şi au renunţat la cine mergea mai prost. Şi vă daţi seama că, în două luni de terapie, Teo nu avea cine ştie ce progres.” Apoi, în decurs de trei luni, s-au perindat prin casa ei încă trei coordonatori. "Suntem manipulaţi, eu aşa am simţit. Dacă le ceri recomandări, numele şi numărul de telefon al părinţilor la care au mai lucrat sau la care mai lucrează, nu vor să-ţi le dea. Iar dacă te întâlneşti întâmplător cu unul din părinţi, te doare capul ce afli. De exemplu, că-şi decontează acelaşi drum la fiecare familie în parte.” Într-un final, a cunoscut o tânără coordonatoare care a făcut şi terapie cu copilul.  Dar în august a plecat şi ea. Acum nu mai are nici coordonator, nici bani. A încercat să-l ducă pe Teo la grădiniţă. Mai exact, a încercat la şase grădiniţe particulare. Nu i l-au primit. Iar la cele de stat i se spune că nu mai sunt locuri. "Am încercat să-i conving să-l accepte cu terapeut. Cu intervenţii, mi-au spus că-l acceptă o oră jumate, motivând că au mai avut cazuri şi au fost părinţi care şi-au retras copiii din clasă. Şi mie mi-a zis o mamă, când m-a văzut cu Teo: «Da’ ce, dom’le, asta-i grădiniţă pentru  handicapaţi?».”

• mai multe despre Teo puteţi afla de la mama lui: 0726.956.258