x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Coşmarul domnului Popescu: Apartamentul 90 – adresa incompetenţei

0
Autor: Dorian Cobuz 26 Noi 2009 - 00:00
Coşmarul domnului Popescu: Apartamentul 90 – adresa incompetenţei


Câteva zeci de judecători au avut pe mână documente prin care familia Elena şi Paraschiv Delianachi au solicitat restituirea unui apartament din Bucureşti. Nici unul dintre aceştia nu a observat că documentul care stătea la baza acestei solicitări era un fals, fie şi numai pentru că făcea referire la două documente datate ulterior respectivului contract.



România, cu tânăra ei democraţie, Justiţia chioară şi funcţionarii ei spăguiţi până în buzunarele sufletului, calcă în picioare viaţa şi demnitatea unui om. Popescu Ion.

Domnul Popescu are familie, o grămadă de boli, iar la cei 69 de ani ai lui riscă să-şi vadă viaţa redusă la doar două hârtii: un certificat de naştere şi o hotărâre judecătorească.

În septembrie 1990, domnul Popescu şi-a cumpărat un apartament în cartierul Titan de la societatea care administrata locuinţele în locul primăriei Bucureşti.

Patru ani mai târziu, prefectul Bucureştiului a deschis o acţiune în instanţă pentru anularea contractului de vânzare către Popescu a apartamentului, pe motiv că locuinţa respectivă nu ar fi putut fi vândută. Prefectura a renunţat la acţiune, până la urmă, dar în scenă au intrat şacalii de la Titan-Al SA care i-au trimis omului nostru o somaţie că să facă bine să-şi plătească chiria că altfel îşi pierde casa. Până la urmă Ion Popescu începe să plătească chirie pentru un apartament pe care l-a cumpărat. Amărâtul!


A DOUA CUMPĂRARE
În 1997, la presiunea angajaţilor Titan-Al SA şi de frică că până la urmă riscă să-şi piardă casa Ion Popescu a plătit încă o dată pentru acel apartament. Preţul oficial. Nu, omul nostru nu este nici bogat, nici apartamentul nu a fost ieftin. Dar, disperarea manipulată de câţiva funcţionari "foarte bine intentionaţi" l-a adus pe Ion Popescu în această situaţie. Cât priveşte acţiunea funcţionarilor, aşa cum se va vedea, nu a fost una chiar întâmplătoare.

Pe scurt, în scenă a apărut familia Delianachi, care a solicitat restituirea în natură a respectivului apartament, pentru construcţia căruia a plătit înainte de a fugi în Australia, în 1986. Şi, ca din întâmplare, familia Delianachi se află acum la un pas de a pune mâna pe apartamentul plătit de Ion Popescu de două ori, pentru că judecătorii i-a anulat contactele de cumpărare omului nostru. De ce? Pentru că a plătit de două ori pentru o proprietate.


RESTITUIM, DA' ŞTIM CE?

În 1996, când Ion Popescu bătea drumurile la Tital-Al să achite chiria pentru apartamentul pe care şi-l cumpărase cu un cincinal şi mai bine în urmă, Primăria Municipiului Bucureşti a emis o decizie de despăgubire financiară în favoarea doamnei Elena Delianachi. În document se menţionează suma: 12.946.152 lei. De asemenea, se menţionează clar că despăgubirea se acordă pentru "cota-parte indiviză de ½" din apartamentul nenorocirii lui Ion Popescu. Această despăgubire a fost acordată ca urmare a unei solicitări depuse de doamna Delianachi şi după studierea documentelor de către o comisie din cadrul Primăriei.

Şi totuşi. Şi totuşi în 2001, familia Delianachi a deschis proces împotriva primăriei, vânzătorului şi a familiei Popescu. Numai că, de data aceasta româno-australienii Delianachi au solicitat întregul apartament. Ba mai mult, au susţinut că apartamentul a fost construit din banii lor...

Ca urmare a unei strategii avocăţeşti, Delianachi au suspendat şapte ani procesul pentru restuirea apartamentului şi s-au ocupat mai întâi cu anularea contractelor de cumpărare (cele două) ale lui Ion Popescu. Iar judecătorii români, suprasolicitaţi şi surmenaţi, şi vai, slab plătiţi, au găsit de cuvinţă să anuleze cele două contracte. Primul, pentru că nu-i aşa, dacă Ion Popescu a acceptat să îl încheie şi pe al doilea, nu a fost bun, iar al doilea pe baza unei legi abrogate cu două luni mai devreme de depunerea acţiunii familiei Delianachi, deci tardiv.
În felul acesta, magistral, Ion Popescu s-a trezit cu banii luaţi, de două ori, şi cu o grămadă de hârtii fără valoare în mână. Şi-au dat concursul la această soluţie genială câteva zeci de judecători pe la care au trecut dosarele şi mulţi alţi funcţionăraşi care ba au greşit menţiunile în documentele care au fost prezentate în instanţă, fie nu şi-au făcut treaba.


CU FALSUL LA DOCTOR

Pe 22 decembrie 1986, la câteva luni de zile după preluarea apartamentului de către statul român (familia Delianachi nu s-a mai întors în ţară), D.G.D.A.L. (direcţie a primăriei Bucureşti care se ocupa cu construcţia şi administrarea locuinţelor) a achitat suma de 21.379 lei, "reprezentând contravaloare credit neachitat de domnul Delianachi Paraschiv, conform contract C.E.C - S.M.B. nr. 3511/39522, pentru apartamentul 90 situat în imobilul din Bucureşti, Aleea Stănilă". Respectiv, suma plătită de către respectiva structură a administraţiei bucureştene reprezenta diferenţa care a rămas familiei Delianachi de plătit la creditul prin care achiziţionaseră apartamentul cu numărul 90.

În instanţe, familia Delianachi a pretins nu numai că a plătit integral apartamentul şi construit din fonduri proprii. Aceasta ar fi fost baza solicitării în natură. Pentru ca solicitarea familiei Delianachi să fie una îndreptăţită, aceştia trebuiau să demonstreze că apartamentul a fost plătit integral, iar locuinţa nu a fost construită din fonduri publice. Astfel, ei au depus un contract, cu numărul 100, din 10 decembrie 1970. Supriză mare. Contractul de construire ar fi trebuit să fie anterior construcţiei blocului. Cum edificarea acestuia s-a făcut în 1968, constractul "de construire din 1970" este cel puţin o mare ciudăţenia a naturii. Iar surprizele continuă: contractul datat în decembrie 1970 face referire la două documente ulterioare acestuia.

Astfel, blocul ar urma să se ridice ca urmare a unui proiect înregistrat în 1971, deci abia peste câteva luni de zile, iar terenul de sub bloc avea să fie pus la dispoziţia beneficiarilor printr-o decizie a Consiliului Popular datată tot ulterior. Cum nimeni nu avea de unde să ştie ce documente vor fi elaborate cu multe luni de zile înainte, avem dea face deci ori cu un mare fals ori cu o mare descoperire - probabil, familia Delianachi deţine o maşină de călătorit în timp şi ţin ascunsă invenţia.

Nici unul dintre zeci de judecători care au avut dosarul în cauză pe mână nu s-a întrebat cum e posibil să semnezi un contract la baza cărora au stat documente care urmau să fie elaborate, dar erau nominalizate.

La momentul la care familia Delianachi ar fi semnat cu Oficiul Pentru Construirea de Locuinţe Proprietate Personală pentru construirea unui apartament, blocul era deja ridicat. Blocul respectiv a fost ridicat în 1968. Din fonduri publice. Cu doi ani înainte ca familia Delianachi să semneze un contract pentru construirea apartamentului. Între '68 şi '71, blocul respectiv a servit ca spaţiu de depozitare pentru utilajele şi materialele constructorului care a lucrat la blocurile din imediata vecinătate. În 1971, apartamentele au fost date spre folosinţă şi repartizate. Locatarii putea semna inclusiv contracte de cumpărare, dar aceasta abia din 1971. Cum au reuşit Delianachi să semneze un contract pentru construirea unui apartament care era deja construit? Cum au semnat ei un contract în 1970, deşi apartamentele s-au repartizat câteva luni de zile mai târziu, în cursul anului 1971?


FĂRĂ RĂSPUNS
Prin intermediul avocatului Zamfirica Iacob am încercat să-i contactăm pe cei doi soţi Delianachi care au solicitat restituirea apartamentului 90. După ce am trimis un set de întrebări punctuale prin intermediul avocatului Iacob, aceasta ne-a răspus că nu a primit mandat din partea familiei Delianachi de a-i reprezenta în relaţia cu presa. Întrebările remise soţilor Delianachi erau: Cum se explică că aţi încheiat un contract pentru construirea unei locuinţe proprietate personală pe 10 decembrie 1970, la doi ani de zile după finalizarea construcţiei? Cum se explică că respectivul contract, nr 100/1970, face referire la două documente ulterioare - "proiectul de executie 7585/1971", respectiv, Decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti nr 108/1971? Doamnei Elena Delianachi i-a fost acordată o despăgubire financiară de 12.946.152 lei pentru o cotă de jumătate din apartamentul respectiv. A primit doamna Delianachi această despăgubire financiară?
Citeşte mai multe despre:   cetateanul

Serviciul de email marketing furnizat de