Jurnal de Caravana - Melcul cu ilic flocos

Joi bantuiam undeva pe Clisura Dunarii, printre Berzasca si Coronini. Ne e foame, pentru ca, daca nu stiti, Clisura asta iti da o mare pofta de mancare, poate din cauza hartoapelor care-ti misca stomacul din loc.

Joi bantuiam undeva pe Clisura Dunarii, printre Berzasca si Coronini. Ne e foame, pentru ca, daca nu stiti, Clisura asta iti da o mare pofta de mancare, poate din cauza hartoapelor care-ti misca stomacul din loc. Cu ocazia asta, va dau un sfat: veniti pe Clisura numai daca aveti gipan sau tractor. Ne oprim la singurul restaurant din zona, cerem un meniu si ne punem pe asteptat comanda. Dupa vreo juma’ de ora vine si chelnerita cu cateva portii de cascaval pane cu cartofi prajiti si ne punem pe infulecat. Dar nici nu incepusem bine, ca ochiul meu vigilent il repereaza: este acolo, lung si negru, incolacit in jurul unui cartofior unsuros. Este un fir de par in mancare. Ce oroare! Colegii ma sfatuiesc sa-l dau la o parte si sa-mi continuu masa. Totusi, nu pot sa ma abtin si-i atrag atentia chelneritei, care-mi zambeste inocent si-si cere, intr-un fel, iertare.

Bun, colegii mananca mai departe. Mancarea e bunicica, oricum, ne e foame si peste un fir de par acolo se poate trece. Intre timp ne prinde din urma alta echipa de croazieristi, la fel de infometata. Si tocmai cand se faceau alte comenzi si ma pregateam sa-mi dau gata portia, il vad si pe-al doilea, mai perfid, mai lung si mai unsuros ca primul. Tot pe un cartofior. De data asta ma cam enervez. Ochelarista de ospatarita il vede. "Poate e de la bucatareasa", se scuza ea. "Ca are un ilic pe ea, ca e frig", completeaza, in vreme ce stomacu-mi trece prin cele mai mari dileme. Colegii rad. Rad si eu, dar mai cu dintii inclestati.

Incep sa soseasca portiile ultimilor veniti. Intr-o salata de varza, Ruxa gaseste un melcisor, cu cochilie cu tot, tragandu-si sufletul dupa ce i s-a facut un dus cu otet si untdelemn. Mai in adancime, un frate codobelc e mai ghinionist: bucatareasa batrana cu ilic din lana l-a imprastiat prin tot castronul. Ospatarita isi cere iar scuze, ia salata si pleaca. Pana la urma, nu e vina ei. Din privirea ei incep sa inteleg ca e si vina noastra, niste oraseni pretentiosi. Platim si plecam. Afara fulguieste peste turma de purcei veseli ca sunt prea mici pentru Craciunul asta. Pe una din usile restaurantului, OPC-ul si-a lipit candva un afis. Pentru cateva secunde mi s-a parut ca vizavi Dunarea curge invers.