x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Campaniile Jurnalul De la "Nea" la "Mister"

De la "Nea" la "Mister"

de Sorin Anghel    |    23 Oct 2009   •   00:00
De la "Nea" la "Mister"
Sursa foto: Raed Krishan/Gazeta Sporturilor/Intact Images
Se folosesc de gesturi studiate cu grijă, îşi mestecă atent fiecare cuvânt atunci când deschid gura şi se îmbracă scump. Aceştia sunt antrenorii din România. Au pretenţia să li se spună Mister. E un... mister de ce au hatârul ăsta.

În orice domeniu există progrese, evoluţii, schimbări. Normal, nici fotbalul nu putea scăpa de aşa ceva. Imediat după război, până aproape de anii '80, fotbalul se juca cu minge cu şiret. Numai nebunii aveau curajul să lovească cu capul. Dacă aveai ghinionul să pui fruntea chiar pe bucata cu şiret, adio fericire şi gagici mişto. Te alegeai cu o zgârietură de toată frumuseţea direct pe frunte, iar oamenii din societatea proletară puteau să parieze că ai fost operat. Erau vremurile în care se juca atât de lent încât centrai şi aveai timp să te duci să dai cu capul.

Tehnologia a năvălit şi în sportul rege, iar acum se joacă cu nişte sfere deştepte, din material sintetic, ce imită pielea. Că doar suntem ecologişti. Evident, puturoşii ăştia din poartă fac figuri. Ba că în momentul şutului mingea se face ovală, ba că din cauza culorii este greu să vezi băşica cum îţi trece printre beţe. Figuri din partea unora care se poartă cu mingea ca şi cum ar avea în mână un ou fierbinte.

PUMNUL RIDICĂ MORALUL
Dar să lăsăm deoparte aceste "răutăcisme" care nu fac bine fotbalului şi să deplasăm un pic discuţia la nivelul băncii tehnice, acolo unde nu poate sta chiar oricine. Îţi trebuie un pic de atitudine de pugilist dacă vrei să antrenezi în România, unde cea mai bună pedagogie este cea făcută cu pumnul. Bătaia nu doar că e ruptă din Rai, dar e foarte bună în vestiar! Practic, la pauza unui joc, atitudinea echipei se schimbă în funcţie de numărul loviturilor pe care antrenorul reuşeşte să le împartă elevilor săi. Ce mişcări tactice?

Ce discuţii atente, menite să le ridice moralul jucătorilor? Nici vorbă de aşa ceva! Dacă babalâcul de pe bancă nu îţi zice nimic de mamă şi dacă nu te altoieşte un pic, în repriza a doua vei juca şi mai prost. Fotbalistul român a fost învăţat întotdeauna să facă treabă numai când s-a văzut ameninţat. Fără presiune nu există rezultate! Dacă totul este numai lapte şi miere, atunci jucătorii nu bagă piciorul şi se antrenează aşteptând cu nerăbdare ziua de salariu, fără să le pese când are loc următorul derby. Caşcavalul, nu mingea, este cel mai important element al fotbalului.

HALTĂ CU MIROS DE CLOSET
Coverciano, stagii de pregătire la Internazionale Milano, discuţii cu Capello sau Mourinho, preparatori fizici din Italia, toate acestea sunt pistol cu apă dacă nu ştii cum să-l iei pe fotbalist, o biată fiinţă obligată să alerge prin vânt şi ploaie după o băşică. Fotbalul este şcoală de corecţie, iar Ştefan Covacs, Valentin Stănescu, Ilie Oană sau Costică Rădulescu s-ar întoarce în mormânt dacă i-ar vedea pe anonimii Bonetti sau Bergodi trecând pe la echipele româneşti ca un tren printr-o haltă cu miros de closet.

Toate astea în vreme ce antrenorii tineri, foşti jucători în Generaţia de Aur, plâng noaptea prin cantonamente, pentru că li se transmite, de către conducători provenind din ciobani, zidari, vânzători de butelii sau simpli parveniţi ai vremurilor pe care le trăim, nu doar echipa care trebuie să intre pe teren a doua zi, nu doar schimbările, ci şi minutele în care trebuie făcute înlocuirile. În tot acest peisaj plin de Misteri şi de mistere, a reapărut Florin Halagian. "Armeanul", mare antrenor, mare boier, mare caracter, a fost luat la mişto de "numărătorii de cornere" în momentul în care s-a reîntors în iarbă, ca parte a staff-ului tehnic de la Gloria Bistriţa. N-am înţeles care e funcţia oficială. Manager, antrenor principal, antrenor secund, poate să fie şi omul care tuşează terenul, că tot nu contează. Halagian şi-a dat două minute căciula jos din cap, s-a scărpinat un pic şi a făcut egal cu Steaua.

TARE ŞI PE EI
De-a lungul timpului, aşezarea "berbecilor" în iarbă a fost într-o continuă schimbare. 1-4-2-4 sau 1-3-4-3 ori 1-4-4-2 au făcut senzaţie până când italienii au venit cu 1-5-3-2 care la noi s-a tradus în felul următor: ne băgăm "cu curu-n poartă" şi bubuim mingea prin tribună. Evident, au apărut şi critici care susţineau că cei care se apără tot meciul nu doar că bagă autobuzul în poartă, ci intră pe teren cu întreaga autobază. Cârţu ştie! Discuţii, timp pierdut, polemici de colţul străzii până când a venit Dumitru Dragomir şi a zis: "Dacă eşti bun, câştigi şi când joci pe gresie!". Gura preşedintelui adevăr grăieşte.




PROGRESE ŞI REGRESE
Cei mai importanţi oameni din fotbal rămân antrenorii. Din păcate, ei se cred mai importanţi decât trebuie. De-a lungul istoriei, tehnicienii au trecut prin stări diferite. Li s-a schimbat statutul de la o epocă la alta. Primele echipe din fotbal au fost cele de cartier şi erau antrenate de un vecin mai crăcănat, cu haine mirosind tot timpul a băutură. Nea Titi, Nea Nicu, Nea Sandu sau Nea Gigi! Toţi au predat lecţii de fotbal înainte ca în peisaj să apară meşterul, cel care se ocupa de echipele fabricilor din era comunistă. Se ocupa de fotbal, pentru că era unul dintre lingăii directorului, avea carnet de partid şi era lider de sindicat.
Avea mereu grijă să ciupească din banii strânşi din cotizaţii şi făcea echipa în funcţie de sacoşele cu gogoşari pe care le primea de la jucători.

În acelaşi ritm cu dezvoltarea fotbalului a crescut şi nivelul de pregătire al antrenorilor. Astfel a apărut pe bancă profesorul. Sau "don profesor" pentru cei care dau cu piciorul în băşică. Deja lucrurile au început să se schimbe. Omul se laudă că a citit ceva la viaţa lui. Dar nu cărţi sau tratate despre jocul în linie, ci ziare de sport, că doar vorbim despre un fost fotbalist care a reuşit să facă şi o facultate, nu doar să rateze, ca prostu', cu poarta goală. Ştie şi să deseneze pe tabla din vestiar, chiar dacă nimeni nu înţelege nimic. E mereu îmbrăcat în trening şi poartă la gât, pe post de medalion, un cronometru şi un fluier.

PARADA MODEI ÎN MOCIRLĂ
Dar toate acestea sunt deja istorie acum, când peste tot în fotbal antrenorului i se spune Mister. Cel care a introdus acest curent în România este Cornel Dinu. "Procurorul" a rămas singurul Mister adevărat. Numărul cărţilor pe care le-a citit este mai mare decât al reuşitelor lui Dinamo în toată istoria clubului. În plus, a ştiut să-şi impună respectul. Nu cu pumnul, ci cu vorba. A recunoscut-o şi Adrian Mutu, care a mărturisit, după ce a plecat în Italia, că atât timp cât a jucat în Ştefan cel Mare a umblat cu dicţionarul în geantă pentru a înţelege zicerile lui Dinu.

Orice apariţie a sa la televizor este un deliciu, fără însă a pica în penibil. Sezonul acesta, după meciul dintre Dinamo şi Unirea Urziceni, scor 2-1, Cristi Borcea era atât de fericit încât mai avea un pic şi dansa din urechi, nu doar din buric. Fugise de la o nuntă la care era chiar naş pentru a fi alături de Torje, N'Doye şi ceilalţi maidanezi antrenaţi pe atunci de Bonetti, acest "caşchetă" al fotbalului italian. Euforie, bucurie, extaz, totul până când Dinu a intrat în direct la Sport.ro.

Moderatorul Valentin Moraru, cel mai bun realizator de emisiuni sportive din România în clipa de faţă, l-a întrebat pe Mister despre extazul în care se afla întreaga suflare dinamovistă, făcând cumva referire şi la excesul de bucurie arătat de Borcea. "Procurorul" a dat lovitura în momentul în care a spus: "Bucuria este o stare specifică celor slabi. Aş prefera să discutăm despre lucruri serioase!". Şut din voleu direct în acţionari!

 

Antrenorul şi sluga sa, secundul
Ceilalţi antrenori care mai stau pe bancă pe la diverse echipe din România şi au pretenţia să li se spună Mister nu au învăţat din fotbal decât să-şi facă nodul la cravată mare cât o gutuie. Practic, ei încearcă să se impună prin ţinută. Deşi stau în noroi, ei se încalţă cu pantofi scumpi, poartă costume elegante şi îşi urmăresc atent orice mişcare. Fiecare are în spatele său o armată de secunzi, preparatori fizic sau maseuri. De fiecare dată când echipa sa ratează, el ridică mâinile în aer şi se uită surd către cei de pe bancă. Are un "secund" care ţine pe genunchi o hârtie pe care notează tot ce se întâmplă pe teren.

Probabil că face stenograma meciului. Relaţia dintre cei doi seamănă cu cea dintre Băsescu şi Boc. Primul dă ordine, iar al doilea execută tot! Fără să comenteze! Are pretenţia să i se spună mereu Mister, indiferent că cel care i se adresează este fotbalist, ziarist, preşedinte, bucătăreasă sau ţiganca aia care vinde seminţe pe stadion. Apare la conferinţele de presă păşind rar şi salută din cap atunci când intră în sală. Vrea să impresioneze vorbind grav. Îşi mestecă fiecare cuvânt înainte să-l scuipe celor din jur. Filozofează despre verticalizări, presing şi alunecări şi se irită pe frunte în momentul în care cineva îndrăzneşte să gândească altfel. Acesta este nivelul de pregătire al antrenorilor din România, care acum se împart în Cornel Dinu şi restul lumii. Mai e mult până departe. La aşa tehnicieni iscusiţi, rezultate pe măsură.

×
Subiecte în articol: mişcarea de rezistenţă