Jurnal de Caravana - Peripetii la Paltinis

Mie, statiunea Paltinis mi-a intrat in memorie doar o data cu Constantin Noica. Eram curioasa sa o vad. Nu pot sa spun ca nu mi-a placut, doar ca, daca as fi stat pe acolo vreo doua zile, o luam razna.

Mie, statiunea Paltinis mi-a intrat in memorie doar o data cu Constantin Noica. Eram curioasa sa o vad. Nu pot sa spun ca nu mi-a placut, doar ca, daca as fi stat pe acolo vreo doua zile, o luam razna. Peisajul este superb, dar parca niciodata nu am fost intr-o asa mare pustietate, incat nu imi auzeam decat propria inima batand. Doar cativa maidanezi care veneau spre noi miscand din coada, cu talent la cersit. Tot aici am avut de-a face cu cel mai curat aer pe care l-am respirat si cu frigul cel mai mare pe care l-am indurat pe parcursul Caravanei. Mi s-au invinetit picioarele instantaneu. Am strabatut la pas, sa ne mai miscam si noi, potecute si drumuri care ne-au dus la cabana in care a stat Noica. Dupa ce ne-am umplut plamanii de Noica, am coborat catre intrarea in statiune, de unde am simtit nevoia sa cumparam un suvenir care sa marcheze acest moment al vietii noastre, desi sincer nu inteleg aceste apucaturi mondene. Cum sa-ti amintesti de Noica cu ajutorul unei bratari din margele sau din rondele de lemn, cum sa-ti amintesti de Noica uitandu-te la clame de par, la niste monstruleti gelatinosi care lumineaza sau la betisoare parfumate chinezesti? O lasam balta. La plecare, privirea ne cade pe telescaunul impietrit si parasit. Dupa cateva milogeli ni se spune ca telescaunul poate fi pornit pentru noi. Bineinteles ca ne tenteaza ideea. Platim, 70.000 de lei de caciula, urcam, stam pe iarba, ne miram de frumusetea locului, ni se infunda urechile, coboram, ni se desfunda urechile, ne miram de cat de frumos a fost. As vrea sa-i spun mamei ca tot cu aceasta ocazie mi-am infrant si raul de inaltime. De la frig, eu si Gabi simtim nevoia de toaleta. Intram in singurul restaurant din zona si intrebam de locul cu pricina. "Nu puteti merge la veceu decat daca cumparati ceva de la bar", ne spune domnita care oricum nu avea pe cine sa chinuiasca in afara de noi, localul fiind gol. Dupa ce ne rugam de ea, ii spunem ca nu avem ce sa cumparam, batem pasul pe loc sa-i aratam ca nu mai putem, "stapana veceurilor" ne da cheia. "Dupa ce terminati sa incuiati si sa aduceti cheia inapoi", ne spune ea severa. Doamna, daca ma auziti, stiti ceva, am mai lasat trei persoane sa intre la buda inainte sa va aducem cheia. Nici ele nu au cumparat nimic de la bar. Si inca ceva. Dupa periplul prin zona Sibiului, mi s-a naruit un mit. In naivitatea mea, chiar credeam in ospitalitatea ardeleanului. PELERINAJ. Reporterii Jurnalului, la mormantul lui Noica