6 iulie 2004: Flamanzi - Cartierul de peste deal

Catunul Balta Rosie a fost intemeiat prin anii ’20 de Pricop Carlan si Iancu Ghiorghiu, care au venit din Cosula si s-au asezat aici. Intemeietorii i-au dat acest nume pentru ca pe vale era o balta peste care zburau roiuri de musculite rosii, iar balta parea de sange.

O data cu transformarea comunei Flamanzi in oras, prin hotarare de guvern, catunul Balta Rosie a devenit parte integranta a noii urbe botosanene. Cum s-ar spune, un cartier aflat la 12 kilometri de oras. 12 case pierdute pe un deal, fara curent electric. Vreo 40 de oameni care traiesc exact ca in Evul Mediu.

Catunul Balta Rosie, intemeiat in urma cu vreo 80 de ani, nu exista oficial. Nu are identitate administrativa. Nu apare pe nici o harta. Nu are adresa postala. S-a considerat tot timpul ca e vorba de niste case razletite ale satului Prisacani, la 6 kilometri de vatra satului. Ori, cum Prisacaniul a fost alipit administrativ orasului Flamanzi, catunul a devenit si el parte a orasului.

Asezarea, risipita pe coasta unui deal rascopt de seceta, inseamna 12 case si atat. Nu exista un chiosc macar, nici biserica, nici scoala, nici cimitir, nimic. Nici curent electric. Totusi, deasupra unei case se inalta, neverosimil, gratarul unei antene. Vasile Gheorghiu este singurul angajat. Lucreaza la imbunatatiri funciare. Este cel mai instarit dintre locuitorii catunului. Are un televizor Sport, pe care il alimenteaza de la o baterie de Dacie. Omul nu-si aminteste cand a vazut ultima oara un film pana la capat, fiindca bateria, cam veche, se descarca repede. Cand se intampla sa aduca o scrisoare cuiva, postasul mai lasa cate un ziar, care e folosit la invelit mamaliga inainte de a fi citit.

JOCUL CU CUTII DE CONSERVA. In Balta Rosie se ajunge pe un drum pietruit chiar anul acesta. A costat peste un milion de dolari, din fonduri SAPARD. Locuitorii metropolei, ca sa zicem asa, adica flamanzenii, spun ca drumul acesta, pe care nu trec mai mult de trei masini pe zi, nu era o prioritate. Insa taranii din satele invecinate se bucura, fiindca pe drumul cel nou isi pot cara mai usor recoltele, cu tractoare, cu carute. Un ciorchine de tanci se agata de o poarta sa vada masina cu care am ajuns pana acolo. Cand ne apropiem, fug speriati in casa, parasindu-si cutiile de conserva cu care se jucau, si ne urmaresc de dupa perdelele de stamba. La vederea aparatului de fotografiat dispar cu totii, aproape inspaimantati. Strigam la poarta, fluieram, claxonam. Nimic. Sunt, la orele amiezii, singurele suflete din sat. Toti sunt la camp. E vremea prasitului de-al doilea la papusoi. Seceta ca anul asta n-a mai fost de mult, pamantul e ca piatra, sapa iti sare in cap cand dai cu ea, dar oamenii se incapataneaza sa racaie printre papusoiesii cat creionul, rasuciti de uscaciune.

Revenim pe inserate, cand satenii - sa le spunem asa, cu toate ca oficial sunt oraseni - se intorc de la robota si ferestrele se ingalbenesc de lumina timida a felinarelor, lampilor, opaitelor sau lumanarilor, iar oamenii, rupti de sapa si nauciti de soare, isi pregatesc pe plitele din curti meniul de baza: mamaliga cu cartofi fierti si mujdei.

"TRAIM AICI CA-N CIMITIR". Elena Rebenciuc nici cartofi nu are. De asta primavara intinde de un chiup cu gogonele murate, care "cu mamaliga rece sunt o bunatate", spune ea cu ironie amara. "Am un opait, dar mi s-a terminat uleiul de mult. Traim aici ca-n cimitir. Ca nici cimitir nu avem in sat, ne ingropam in Prisacani... La copii le mai dau cate un ou, dar nici gainile parca nu vor sa faca. Baiatul a pus cativa copacei. Zice ca peste cativa ani, cand vor intra pe rod, o sa fie mai bine cu mancarea."

Singurul venit al familiei este alocatia - 210.000 lei pentru fetita de trei ani. Baiatul cel mare, de 19 ani, a plecat in Bucuresti, iar cel mijlociu, Paul, nu ia alocatie pentru ca lipseste mult de la scoala si diriginta nu-i semneaza carnetul de cecuri. In Balta Rosie sunt 15 copii de scoala. Se duc si ei cand pot la scoala din Prisacani, 12 kilometri dus-intors.

Elena Rebenciuc a terminat liceul agricol - tine diploma de bacalaureat dupa icoana - si a fost tehnician la CAP in Flamanzi. N-are decat pamantul din jurul casei. Munceste cu ziua la cei din Prisacani sau din Copalau, care au pamant pe aici.

APA DE LA SPALAT RUFE SE DA MAI DEPARTE. Sotii Cosoreanu par sa fie mai instariti. Au venit din Prisacani si si-au injghebat aici o gospodarie. Iau in fiecare an cateva hectare in arenda, 3 din 10. Adica din recolta dau trei parti proprietarului si restul de sapte le ramane lor. "Nu avem carte de munca, dar la tara muncesti pana mori, nu iesi la pensie", spune Vasile, capul familiei.

Pana la Flamanzi nu a mai fost de cateva luni. N-are ce cauta acolo. La Botosani nici atat. Nici nu mai stie cat costa biletul. "Cand se duce cate unul cu caruta la Flamanzi, ii dam mai multi sa ne cumpere ce avem nevoie... adica ce ne permitem", spune nevasta lui Cosoreanu. "Eu, daca spal rufe, apa cu detergent nu o arunc, o dau si la altii sa spele."

PAlARII DE ILUMINAT. Maria Pricop are 60 de ani. S-a nascut si a crescut in Balta Rosie. Locuieste in casa parinteasca impreuna cu fratele ei, cu fiul, cu nora si doi nepoti. In curand va primi si ea alocatie, ceea ce inseamna ca veniturile regulate ale familiei de cinci persoane vor ajunge la 420.000 lei pe luna. "E vai de capul nostru", se tanguie batrana. "Muncim de ne ies oasele prin carne si tot degeaba. Ne-a batut Dumnezeu cu seceta asta... Daca ploua, cu doua hectare de pamant ale noastre ne descurcam toti cinci, mai muncim si cu ziua... E 100.000 ziua si de doua ori mancare."

Ograda Pricopilor e mai populata decat la altii: patru gaini, doi cai, o vaca, plus vitica Margareta, fatata in ziua alegerilor. Plus cinci caini. "Doi aveam noi, spune femeia, iar pe trei i-am infiat, ca au venit de nu stiu unde si umblau pe aici, mi-era mila de ei... Nu murim noi cu o bucata de mamaliga mai putin"... Durerea cea mare a Mariei Pricop, ca si a tuturor celor din Balta Rosie, e lipsa curentului. Fostul primar Tarus le-a spus ca Primaria Flamanzi nu are fonduri suficiente si ca ar trebui sa mai puna fiecare familie cate 40 de milioane de lei ca sa traga lumina. Nimeni din catun n-a vazut atatia bani o data, poate doar Vasile Gheorghiu, ca e salariat, iar baiatul lui si-a luat tractor. "Dar la Poienita, unde sunt numai sase case, s-a tras lumina", intervine Mihai Pricop, fratele Mariei. "Si au adus sarma de la unspce kilometri, da’ la noi trebuie numai trei. Cu lampile e greu, ca motorina e scumpa si e departe... nici mucuri de lampa nu mai se mai gasesc, le taiem din palarii vechi."