Bijuteria hidroenergeticii, tributul unui geniu

Sute de vieti omenesti si 1,7 miliarde de lei, bani socotiti la valoarea de acum mai bine de 50 de ani, au facut posibila constructia barajului de la Bicaz. Munca, geniu, rigoare, dar si vieti curmate, oameni care au fost nevoiti sa renunte la gospodariile lor si sa se mute, cu tot cu ramasitele inaintasilor. Cititi povestea celui mai mare lac artificial, amenajat pe raurile interioare din Romania!

Munca, geniu, rigoare, bani, sudoare, drame, vieti curmate si, intr-un final, o bijuterie tehnica; la asta se poate rezuma, in doar cateva cuvinte, povestea barajului si a hidrocentralei de la Bicaz. Sute de vieti omenesti si 1,7 miliarde de lei, bani socotiti la valoarea de acum mai bine de 50 de ani, au facut posibila electrificarea zonei Bicaz.

Visul eminentului profesor Dimitrie Leonida, construirea unui baraj pe Bistrita, a prins viata o data cu aprobarea finantarii punerii in practica a lucrarii sale de doctorat in cadrul primului plan de electrificare a tarii. Anii ’59-’60 au consemnat debutul unor investitii si lucrari de o amploare cum Romania nu mai cunoscuse.

IDEEA REVOLUTIONARA. Mii de detinuti (majoritatea lor, in primii ani de santier, politici), militari in termen si brigadieri (oameni necajiti, animati doar de patriotism si de saracie, dispusi sa munceasca din greu pentru masa si casa, care cantau "Cu cazmaua si lopata/ O sa dam santierul gata") au fost dislocati in zona care astazi gazduieste prima amenajare hidroenergetica a Romaniei moderne. Atat de indrazneata, surprinzatoare si revolutionara a fost, la momentul respectiv, ideea geniului Leonida, incat, atunci cand stramutarile necesare construirii barajului erau in toi, localnicii mai sceptici anuntau in gura mare ca sunt gata sa bea dintr-un foc toata apa care va curge pe locul actualului baraj.

OFITERI SI DETINUTI POLITICI. Inceputul a fost ridicarea din temelii a fabricii de ciment de la Bicaz. De altfel, spun localnicii, acesta a fost punctul de pornire a ceea ce avea sa devina peste ani inima hidroenergeticii romanesti. Miile de oameni adusi (sub diverse forme) de regimul comunist in zona au dat nastere coloniei si, ulterior, orasului Bicaz. Micuta asezare avea sa ajunga, in vremurile sale de glorie, la 15.000 de suflete. Constantin Marcu, om care a trait activ istoria construirii si exploatarii barajului, muncind din adolescenta si pana la pensie pe santier, povesteste ca "era perioada in care doi oameni puteau, printr-o uneltire ordinara si o turnatorie lipsita de baza reala, sa-l bage pe oricare al treilea in puscarie". Majoritatea specialistilor dislocati de regim in primii ani in zona erau ofiteri. Unii dintre ei erau detinuti politici cu inalta pregatire de specialitate. Inginerul Rozmanica, o adevarata legenda a locului, a fost adus cu acest statut la Bicaz si a ajuns, in timp, director tehnic al santierului. Cu toate acestea, nici macar reabilitarea sa si promovarea pe o functie de o asemenea raspundere nu l-au scutit de domiciliul semifortat, de obligativitatea de a cere aprobare autoritatilor pentru orice deplasare in tara si de a raporta in permanenta locul in care se afla.

INCEPUTURI. Construirea unui baraj pe Bistrita a fost visul profesorului Dimitrie Leonida si a prins viata o data cu aprobarea finantarii punerii in practica a lucrarii sale de doctorat

SPAIMA SI RIGOARE. Aceasta stare de fapt (adaugata terorii instaurate de Securitate printr-o cruzime fara de margini a unor brute cu doua-trei clase de scoala insarcinate cu respectarea ordinii si in pofida conditiilor de munca rudimentare) a dat un plus de rigoare constructiei. Toti cei intervievati de echipa Jurnalului National, de la pensionarul Marcu la actualul sef al obiectivului, maistrul Braniste, recunosc la unison calitatea lucrarilor efectuate. "Tot ce era pe hartie aparea si in teren. Sarje intregi de betoane testate si gasite necorespunzatoare se aruncau fara discutie", spune Constantin Marcu. Dovada invocata de ei este ca, de la inaugurare (1 iulie 1960, in prezenta lui Dimitrie Leonida, care a decedat cativa ani mai tarziu, dupa ce si-a vazut visul cu ochii) si pana astazi, Barajul Izvorul Muntelui, prevazut cu seismograf de mare precizie, nu s-a confruntat vreodata cu probleme majore, nici macar in timpul devastatorului cutremur din 4 martie 1977.

ECHIPA. La constructia barajului au fost adusi detinuti politici, militari in termen si brigadieri

PROPAGANDA SI DURERE. Absolut firesc, regimul comunist a folosit remarcabila realizare industriala ca pe un instrument eficient de propaganda. Daca fiul doctorului Petru Groza (seful primului cabinet comunist al Romaniei), inginerul Octavian Groza, a fost unul dintre directorii santierului (iar oamenii-istorie ai barajului, pomeniti cu un respect vecin cu evlavia de localnici, isi amintesc cu placere de calitatile si omenia de care acesta a dat dovada), Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica si, ulterior, Paul Niculescu Mizil sau Nicolae Ceausescu au devenit, mai ales la momentele festive, clienti fideli ai Bicazului. Istoria constructiei imensului obiectiv industrial (volum de 1,2 miliarde metri cubi, suprafata de 3.260 de hectare, 127 metri inaltime si 119 metri latime la baza) consemneaza insa, din nefericire, un tribut groaznic de sange si vieti omenesti jertfite pe "altarul" unei remarcabile realizari tehnice. Asezari intregi (cu tot cu bisericile si cimitirele aferente) au fost stramutate, compensatiile oferite de Guvern involuand in timp de la aproximativ 200.000 de lei/casa pana la un plafon maximal de 18.000 de lei, accidente de munca au rapit sute de vieti omenesti si au frant brusc viitorul unui numar nedrept de mare de familii, generatii intregi si-au trait vietile in ritmul celor trei schimburi de munca in regim primitiv. Legendele pomenesc mii de oameni ale caror oseminte ar fi zidite in cimentul barajului de la Bicaz, insa oamenii locului le trateaza drept exagerari si, desi recunosc disparitia tragica a unor sute de oameni in timp, spun ca doar accidentele de munca (generate de conditiile improprii) sunt de vina si ca toti cei decedati au fost ingropati crestineste.

CATEDRALA DE SUB APE. Biserica din Hangu, spre exemplu, noua si construita temeinic (din beton armat, cu sine de cale ferata luate de la o linie forestiera dezafectata), nu a putut fi mutata si nici macar dinamitata, cu toata suplimentarea incarcaturii de explozibil. Impunatoarea catedrala, rodul muncii de 30 de ani si al contributiei localnicilor, continua sa isi poarte cu mandrie semetia atunci cand seceta scade nivelul apei din lacul de acumulare. Blestemul daramarii locasului de cult, soptesc batranii martori ai dinamitarii, i-ar fi urmarit (pana la moartea tragica) pe cei care ar fi contribuit la distrugerea lui. Pe un palier paralel al destinelor, daca pensionarul Marcu inca traieste in singura casa dintre blocuri (nedaramata ca efect al curajului mamei sale, care a pazit intrarea cu toporul in mana, si al unei audiente acordate acestuia de insusi Gheorghe Gheorghiu-Dej), maistrul Braniste are si astazi la CEC cei 600 de lei oferiti de comunisti in schimbul terenului de sub lac.

SCOALA DE MENTORI. Pasul urmator al primei amenajari hidroenergetice de amploare din Romania a fost constructia hidrocentralei de la Stejaru, cu o putere totala instalata de 210 MWh. In total, dupa cum isi aminteste Costica Gaitanaru, fostul director al obiectivului, peste 10.000 de oameni au contribuit la ridicarea barajului, tunelurilor de intrare si iesire si a uzinei propriu-zise. Beneficiind de experienta acumulata si de calitatea de participanti la constructia primei dintre marile hidrocentrale (a carei vechime si durata in exploatare face ca Hidroelectrica, companie de stat de care apartine, s-o includa in planul de retehnologizare pentru 2006), specialistii de la Bicaz si-au facut simtita prezenta (in calitate de mentori) pe toate marile santiere hidroenergetice romanesti, incepand cu Lotru si terminand cu Portile de Fier. Astazi, niste venerabili pensionari, tratati cu admiratie si consideratie de tot personalul centralei, acestia au rememorat cu nostalgie, in timpul vizitei Caravanei Jurnalul National-Antena 1-Zapp, momente senzationale, care le-au marcat existenta.

HAINE PE PUNCTE. "La inceputul anilor ’50, munceam pe un salariu de 160 de lei, din care plateam 120 de lei abonamentul la cantina, iar de 40 de lei cumparam pe puncte haine si incaltaminte. In 1989, castigam cu tot cu sporuri, ca maistru principal, 6.100 de lei", ne-a marturisit Ion Cehan, om a carui existenta se confunda cu Bicazul. De la restrictia generalizata de introducere a bauturilor alcoolice in zona vreme de doi ani sau groaznica explozie a unei pungi de gaze in tunel (soldata cu aproximativ 30 de morti), trecand prin inundarea centralei ce poarta numele lui Dimitrie Leonida (unicul necaz de amploare din istorie) si pana la vizitele demnitarilor comunisti (cu sau fara alti sefi de stat veniti in Romania, dar toate precedate de obligatoriile instructaje ale Securitatii), nimic nu i-a scapat batranelului care astazi se misca agil, ca la el acasa, prin sectiile de la Stejaru. A dat raportul imensei majoritati a liderilor comunisti (Dej, Chivu Stoica, Niculescu-Mizil sau Ceausescu) care aterizau cu elicopterul pe platoul din fata uzinei, a prezentat centrala sahului iranian Reza Pakhlavi si sotiei sale, printesa Farah (ale carei boruri largi de la palarie le tine minte de parca ar fi vazut-o ieri), a suferit alaturi de colegii sai cand nu se putea informa cu privire la modernizarile energeticii mondiale si cand dulapurile erau ticsite cu "opere alese" din colectiile Lenin, Stalin, Dej sau Ceausescu, dar mai presus de toate a muncit cu abnegatie o viata intreaga.

NOSTALGII. Impresionante au fost, pe tot parcursul prezentei noastre in centrala de la Stejaru, cultul muncii afisat de oameni uluitor de activi (care parca refuza sa accepte ca a venit momentul sa se odihneasca), vivacitatea lor, respectul aratat de tot personalul, de la muncitorii din imensa curte si pana la inginerul-sef Daniela Comanescu (venita ca stagiar in uzina si formata de ei, care s-a retras discret in timpul convorbirii). Se declara, la unison, impliniti profesional si uman, se mandresc cu traditia angajarii copiilor in sistemul hidroenergetic, insa este evident cat le lipseste actiunea, implicarea directa in destinele unui obiectiv industrial caruia i-au dedicat energia, idealurile, familiile si, in definitiv, intregile lor vieti.

ISTORIC

Izvorul Muntelui, cunoscut si sub numele de Lacul Bicaz, este cel mai mare lac artificial amenajat pe raurile interioare din Romania. Situat pe cursul superior al raului Bistrita, lacul s-a format ca urmare a construirii in timpul regimului comunist a barajului hidroenergetic. Din el se alimenteaza Centrala Hidroelectrica Bicaz-Stejaru, echipata cu sase generatoare. Suprafata sa variaza in functie de regimul de exploatare, iar perimetrul mediu este de aproximativ 71 km. In 1993, oceanograful Cousteau s-a aflat pentru cateva zile la statiunea Potoci, unde a efectuat scufundari cu batiscaful. Bicazul este una dintre localitatile devenite, in primii ani ai comunismului, "oras muncitoresc", datorita demararii lucrarilor la amenajarea hidroenergetica de la Izvorul Muntelui si a Centralei Electrice "V.I. Lenin" de la Stejaru, astazi "Dimitrie Leonida".