Jurnal de Tarafuri şi Fanfare, file bucovinene

Peste râuri de ploi şi istorii naţionale, în Cetatea de Scaun a marelui domnitor Ştefan cel Mare, Suceava, vremurile au purtat cea de-a patra ediţie a festivalui "Tarafuri şi Fanfare" în Bucovina. Un eveniment deosebit, marca Jurnalul Naţional, aflat sub bagheta profesionistă şi adevărată a lui Grigore Leşe.

"Baghetă profesionistă"? Da! Până la a putea creea magia din sufletul spectatorilor, pentru "Tarafurile şi Fanfarele" sucevene ale lui 2010, a fost nevoie ca o mână de oameni dedicaţi muzicii tradiţionale şi salvării acesteia, în frunte cu maramureşeanul fără pereche, să adune alte mâini de lăutari, de fanfarişti. Din cei adevăraţi. Născuţi, dară nu inventaţi. An de an, cu Leşe în frunte, festivalul se reinventează. Nici de data aceasta n-a fost altfel. Pe scena Casei de Cultură din "capitala" Bucovinei române, au performat doar muzicanţi veritabili, lăutari adevăraţi!


MUZICA ŢĂRĂNEASCĂ CA LEAC PENTRU SUFLET
Ca aproape în întreaga ţară, la Suceava aproape că nu mai contenesc ploile de câteva zile încoace. Au obosit parcă şi norii să fie storşi de lacrimi. Iar străzile Sucevei par aproape părăsite. Nu prea le place sucevenilor să iasă prin ploaie, să cadă pradă udăturii.

Am fi dorit să ducem cântările pe uliţele Muzeului Satului Bucovinean. În prima zi a Festivalului n-am putut onora invitaţia inimosului director al Complexului Naţional Bucovina, Emil Ursu şi am apelat la varianta "de rezervă"-în caz de ploaie, oferită de domnia-sa: Casa de Cultură. Ploua mărunt peste Suceava ieri şi gândurile cu aripile ude aproape că nu mai aveau putere să aducă soeranţa că totul va fi bine. Pustietatea străzilor anunţa o ameninţare serioasă, lipsa spectatorilor. şi totuşi, am a vut noroc. Pustietatea matinală a străzilor s-a pierdut printre umbrelele sucevenilor veniţi la Festival. Cu umbrele sau nu, pentru "Tarafuri şi Fanfare", câteva sute de oameni s-au adunat la Casa de Cultură din urbea moldavă.


UN ALTFEL DE SPECTACOL
Evenimentul Jurnalului Naţional? Unul atipic. Fără să-i "ceruiască" pe lăutari, să dea bine la public, fără să-I îmbrace în costume tradiţionale pe ţiganii lăutari obişnuiţI să-şi arate respectul faţă de sine şi public prin purtarea doar la costum şi cravată-straiele lor bune, Grigore Leşe a adus pe scenă o lume din ce în ce mai îndepărtată de inima românilor, aflată la îndemână, dar tot mai rar vizitată. Se pierde lăutăria adevărată, se pierd tarafurile, se pierd fanfarele şi asemenea reţetelor gastronomice, în loc de ingrediente naturale, se pun E-uri! Sunt prea multe "E-uri" şi printre muzicanţi, steroizi de voce, afânători de caractere şi ingrediente "identic naturale". Cum vine asta? Vă spunem imediat: mai natural decât un taraf de ţigani lăutari din tată în fiu sau  o fanfară moldovenească de pe la Calafindeşti ori de prin Stamate, ce vă mai trebuie pentru a hrăni sănătos sufletul? Asta, normal, când vorbim de muzica din vatra satului. Din zestrea neamului nostru.

Cine sunt cei care şi-au etalat măiestria la Suceava, cei care, fără a avea studii dau lecţii de muzică adevărată, nepervertită? Grigore Leşe a intrat cu toţi muzicanţii pe scenă. Fiecare cu taraful său, fanfara sa. Ai lui Argint, ai lui Gagiu, ai lui Ciulei, ai lui Godja, ai lui Ilie, bantele din Stamate şi Calafindeşti, toţi, muzicanţi veritabili. Comori pe care le pierdem, spre ruşinea noastră, cu prea mare uşurinţă.

Ai fi putut crede că sala de spectacole a Casei de Cultură se petrece tot un soi de inundaţie ieri. Una umană. Cu cât se apropia momentul de începere al spectacolului, iubitorii de muzică autentică se înmulţeau. şi-au tot apărut până aproape că au umplut sala! Cu fiecare acord, cu fiecare vioară strunită de lăutari, între scenă şi sală distanţa se tot micşora. Doina, cântecul de joc, cântecul de nuntă, de ascultare, au fost sorbite de publicul sucevean. Iar printre muzici au curs faze. Printre viori, contrabaşi, alămuri şi trompete, Leşe, doctorul în muzica din vatra satului, a prescris reţete, a vorbit despre pacientul pe care îl cunoaşte atât de bine şi a oferit soluţii de administrare a "medicamentelor naturiste"-lăutarii şi muzica lor. Din ce în ce, ei sunt chemaţi tot mai puţin la nunţi, la botezuri, la bucuriile din viaţa oamenilor. Le-au luat nemeritat locul CD-urile şi fâţele cu ţâţe mari şi mintea, pardon, fusta scurtă. Să ne înţelegem, vrem porno sau vrem muzici adevărate?

C-au fost de joc, de voie bună, de dragoste ori ascultare, de prin Oltenia, Moldova ori Ardeal, muzicile aduse de Grigore Leşe şi Jurnalul Naţional la Suceava reprezintă una dintre ultimele comori ale românilor. şi spre o bucurie pe care nu am descoperit-o încă, comoara asta nu poate fi înstrăinată, rămâne a noastră, nu ia calea străinătăţii! 


ŞCOALA DIN CASA PĂRINTEASCĂ
Unde au învăţat oamenii aceştia minunaţi să cânte? Ce duh le-a dat lor darul lăutăriei? Cine i-a făcut atât de buni? Iată ce ne-au răspuns o parte dintre ei, prin vorbe, dar mai ales prin muzica lor: Decebal de la Rapsozii Gorjului cântă la braci. Poartă numele tatălui său, muzicant renumit în Brădiceni, nume pe care la dat la rându-i fiului său. "Am fost 11 fraţi. Mama, tata, fraţii, toţi cântam. Ziceam cântece de masă, de ascultare. Tata cânta cu vioara, muma, cu chitara. Se duceau la clăci, la hore. Era lume care plângea când ne auzea..."

Vocea Relei, guristă a Rapsozilor Gorjului, te impresionează până la lacrimi prin căldura pe care o degajă. S-a îndrăgostit de cântec la 6-7 ani, când tatăl său, Ioniţă Ţambu din Teleşti a urcat-o pe masă, să fie văzută de toată lumea şi i-a încredinţat "nunta miresei" jumătate din ritual, alături de "nunta mirelui". "M-am descurcat, normal, nu m-am făcut de râs. Mama mea era soră de mamă cu Maria Lătăreţu. Fraţii mei sunt azi toţi profesori de muzică. Îmi era atât de drag să cânt şi ziceam cu foc: <>. Ne duceam la curăţat la porumb, la clacă, mâcam boabe fierte şi cartofi opăriţi. Trebuie să cânţi după sufletul omului", ne-a povestit Rela, nelipsită de la Festivalul Tarafuri şi Fanfare". "Când oamenii se prind în joc, noi, prindem şi mai multă putere!"

La Pârâul de Pripor ocupaţia de bază este lăutăria. Sunt ţigani lăutari din tată-n fiu şi păstrează tradiţia cu sfinţenie. Vică Argint, şeful bantei, a învăţat să cânte de la tatăl său şi de la muzicanţi. Era copil când asculta fascinat cântecele bătrâneşti zise cu foc pe poiana satului de lăutari apoi, se ducea acasă şi încerca şi el să cânte aşa cum a auzit.  "Asta e o meserie care se fură, nu se învaţă! Eu am cântat prima oară cu tatăl meu, apoi cu lăutarii satului. Am fost universal! Cine avea nevoie de mine, mă lua la nuntă, să cânt. Eram o curiozitate. Nu mai erau alţi copii care să cânte ca mine, la 10 ani pe la Nedei. Apoi, la 18 ani mi-am făcut banta mea. Avem pe case scris: Taraful lui Vică Argint. şi ceilalţi şefi de taraf au notat fiecare numele lui pe casă "

Vasilică Godgea,ceteraşul maramureşean de doar 19 ani, dar de un talent incredibil, povesteşte cu umor cum muzica reprezintă nu doar o bucurie dar şi o alegere definitivă pentru viaţa lui: "Înainte să cânt, îmi plăcea fotbalul. Eram mic şi tata a venit la mine şi m-a întrebat: <> <>, i-am zis, că pe-atunci nu-mi plăcea. <Îţi place lucrul, apăi, haide cu mine la lucru atunci!> i-am zis. <Îmi place să cânt!> şi am cântat".


MUZICA HAOS
Pe scena din faţa Casei de Cultură, un grup restrâns de tineri aştepta "concertul" de muzică haos, pardon, house programat în jurul orei 20:00. Cum s-ar zice, ar fi grăbit bătrânul folclor să plece acasă, că doar venea rândul zbânţuielii tinereşti. N-a fost să fie! 
La iniţiativa lui Grigore Leşe, devenit un soi de DJ,  tarafurile şi fanfarele au adus pe scenă o muzică haos, produsă nu la sintetizatoare ci, cântând în acelaşi timp, muzici din zonele lor geografice. Numa' haos era peste tot!

şi asta n-a fost tot. Muzica house s-a lăsat mult aşteptată. La ieşirea din Casa de cultură, pe scena pregătită pentru zbânţuială au urcat tot tarafurile şi fanfarele, fără haos. Era finalul primei zile de festival. 

Hai şi azi la joc şi veselie! Hai la Tarafuri şi Fanfare! Hai să auzi cum sună muzica din vatra satului. Ori ai pierdut vatra şi nu mai regăseşti satul? Nu-i nimic! Poţi veni şi astăzi să încerci să redescoperi ce-ai pierdut! Dar...să mai prinzi locuri! Cine a fost ieri, vine sigur şi azi...cu întăriri! Nu avem pretenţii că noi am inventat roata muzicii tradiţionale, credem doar că ne-am asumat o misiune pe cât de frumoasă, pe atât de grea. Încercăm să aducem în faţa voastră "spiţele" roţii. Ce-o mai fi astăzi, om povesti mâine.