Lăutar sărăcit de manelişti

Pe vremuri, oameni veniţi din toate colţurile ţării dormeau chiar şi două nopţi în faţa porţilor casei sale ca să-l tocmească pentru vreo cântare. Acum de-abia dacă mai este invitat pe undeva. Locul lăutarilor de altădată care şi-au trăit viaţa cu acordeonul în braţe a fost luat de manelişti, iar muzica de mahala şi-a schimbat peste noapte cadenţa.

Septembrie 2009. Sala de spectacole a prestigiosului Théâtre de la Ville din Paris este scufundată în semiîntuneric. Scaunele au fost ocupate până la refuz, dar nu se aude nici o şoaptă. După liniştea din sală s-ar putea spune că spectatorii s-au înţeles între ei, să nu deranjeze, nici măcar cu o respiraţie, reprezentaţia de pe estradă. Singurul proiector aprins aruncă o lumină slabă ce abia desluşeşte siluetele celor cinci bărbaţi de pe scenă. Însă lucru de mare mirare, sunt îmbrăcaţi la costum de gală, dar cântă muzică lăutărească şi, deşi locul şi spectatorii sunt străini, ei vorbesc şi tânguie versurile în româneşte. Nu au orchestră care să-i acompanieze şi nici instrumente muzicale sofisticate. În lumina difuză a celebrului teatru parizian, cei cinci lăutari ai tarafului lui Vasile Năsturică, între care şi Ion Cinoi, semănau cu nişte vizitatori din alte timpuri.


LA 13 ANI, 500 DE LEI LA O CÂNTARE
Locuinţa lui Ion Cinoi, din Glina, este modes­tă, la fel ca toate gospodăriile din jur. Casa, mi­cu­ţă, cu un singur etaj şi dată cu vopsea, nu tră­dează  faptul că proprie­ta­rul ei este un lăutar care acum mai bine de patru decenii, la doar 13 ani, câş­ti­ga cu acor­de­onul 500 de lei la o singură cântare. La şo­sea, un podeţ de beton care trece peste un şanţ de scur­gere şi un gard de tablă vopsit alb murdar şi pe alocuri "mâncat" de rugină fac legătura cu "lumea".

Pe vremuri, în faţa acestui gard, oameni veniţi din toată ţara dormeau chiar şi două nopţi ca să-l poată angaja la vreo cântare. Era singura metodă de a-l "prin­de" acasă pe lăutarul care se ducea şi la două nunţi pe zi. În dimineaţa aceea, gardul de tablă mai era "păzit" doar de un căţel flocos, ud leoar­că, ce se rezemase de el şi privea tânjind spre un loc mai uscat. Cu o seară înainte plouase.  


PORECLĂ LA PACHET CU ACORDEONUL
Pe om îl cheamă de fapt în acte Ştefan Ionel Ioniţă, dar nimeni nu îi mai spune aşa. Porecla de "Cinoi" a primit-o nu ştie cum în copilărie, o dată cu acordeonul şi de atunci aşa şi este strigat. Camera în care ne invită să stăm de vorbă este la fel de modestă ca şi exteriorul casei. O sobă de teracotă într-un colţ, un televizor în celălalt colţ, un scaun şi o canapea colţar sunt tot ceea ce alcătuieşte decorul camerei de oas­peţi. În mijlocul camerei însă un pat pe care se găsesc cele mai de preţ lucruri ale bătrâ­nu­lui: acordeonul şi cei doi nepoţei. Ion Cinoi era doar un pic mai mare ca ei când a încercat să-şi imite fratele mai mare, luând primele lecţii de instrument de la unchiul său, tot un lăutar, pe un acordeon jerpelit.

Pentru un om care îşi câştigă existenţa din cântat, bătrânul acordeonist nu este prea darnic la vorbă şi singurele momente când i se dez­leagă limba cu uşurinţă este când vorbeşte despre tinereţe şi despre muzica sa. "Vino mă, să câştigi şi tu nişte bani", crede că este fraza care i-a întrerupt copilăria, pe care din acel mo­ment a mai măsurat-o doar în funcţie de nun­ţi­le, botezurile şi petrecerile la care era invitat. A învăţat să cânte la acordeon în doar şase luni, dar a fost făcut mincinos când le-a spus asta profesorilor de la Şcoala Populară de Artă.


LĂUTARUL CĂNTĂ DIN INIMĂ
"Am cântat în toate oraşele şi cu toţi marii lăutari de la Toni Iordache în jos", povesteşte Cinoi, care pe vremuri doar trecea pe acasă pentru a afla unde trebuie să plece mai departe. Acum de-abia dacă mai are câteva cântări pe lună. Avalanşa "cântăreţilor" şi a maneliştilor aproape l-a lăsat fără slujbă. "Cânt mai puţin şi cânt de obicei pe la oamenii care mă cunosc de pe vremuri sau la copiii lor, care tot aşa mă ştiu de la părinţi. Iar când nu se va mai putea nici asta, nu voi mai cânta deloc."

Aşa că spune că pentru el, ca şi pentru alţi lăutari vechi, există doar două opţiuni: fie în­cep să cânte ceea ce se cere pe la petreceri, pentru a-şi putea întreţine familia, fie cântă mai puţin, dar rămân la ceea ce au făcut toată viaţa.

El a ales calea de mijloc. În funcţie de ceea ce îi cere "jupânul" care l-a angajat, ştie să cânte muzică lăutărească, populară, dar a învăţat şi câteva manele. Dacă ar fi după el, ar cânta numai lăutărească, acolo i-a rămas inima. E important, fiindcă "un lăutar trebuie să ştie să cânte de toate, dar dacă nu o face frumos, cu inimă, păi degeaba".  


TOT LA BANI AJUNGI
În încăpere intră Valentina Borcea, o nepoată de-a sa. Cântă tot muzică lăutărească undeva la un restaurant din oraş, cu orchestra lui Marius Mihalache, ţambalistul. Ce părere are despre muzica de manele? Proastă. Ion Cinoi intervine spunând că "sunt şi câteva manele care sunt frumoase dacă sunt cântate cum trebuie, manele a avut şi Romica Puceanu, nu?!".

Discuţia alunecă spre manelişti. Cinoi povesteşte că a avut ocazia să cânte alături de câţiva dintre maneliştii celebri de astăzi când erau ei tineri. Pe vremea aceea cântau numai muzică lăutărească. Numai că, "oricum ai da-o, dom'le, până la urmă tot la bani ajungi", explică el de ce mulţi lăutari şi-au schimbat după Revoluţie stilul. Şi acum 20-30 de ani se cântau manele la petreceri, "dar erau puţine, două maximum trei, dom'le, nu ca acu', când numai manele şi manele". "Tineretul de astăzi, cel care nu a auzit cum sună muzica lăutărească, este mai atras de manele şi de ritmul acela de muzică mai agitată", spune el şi se ridică de pe scaun ca să îşi ia ţigările de pe somieră.


VIOARA, ŢAMBALUL ŞI CONTRABASUL
Şi atunci cum sună viitorul, mă gândesc să întreb, dar lăutarul răspunde fără să mai fie întrebat: "Unde mai poţi auzi azi o lăutărească veche?", întreabă făcând cu mâinile prin aer un mare semn de întrebare. La care arată cu degetul spre cei doi nepoţi mici, care acum stăteau cuminţi pe pat: "Nicăieri, copiii ăştia mici dacă aud în fiecare zi muzica aceasta la televizor şi aud ritmurile acelea de instrumen­te electronice, cred că asta este muzica adevărată".

Este deja la a treia ţigară. "Pe vremea lui Ceauşescu auzeai aşa ceva?", spune arătând spre cutia televizorului. "Acum doar de astea poţi auzi. Pune-l pe unul din ăştia să cânte împreună cu mine, doar în doi inşi, ca să vezi diferenţa şi să înţelegi ceva. Ăştia sunt ade­vă­raţii muzicieni, care pun mâna pe instrument şi cântă direct."


PENTRU CINE CÂNTĂ FRUMOS...
"Cine cântă frumos este apreciat de toată lu­mea", spune în loc de "la revedere" la des­păr­ţi­re bătrânul acordeonist . "Francezii m-au pri­mit extraordinar de frumos pentru că au auzit o muzică ce nu poate fi ascultată în altă parte. Şi au gustat-o, chiar dacă nu au înţeles versu­ri­le, dar au simţit ritmul acela frumos şi interpretarea."


"Nici nu ninge, nici nu plouă"

Taraful lui Vasile Năsturică: Vasile Năsturică (vioară), George Petrache (voce), Ştefan Ionel Ioniţă (voce, acordeon).
Editat de Fundaţia Alexandru Tzigara Samurcaş