Andrei Plesu explica de ce a ales un titlu ca "Obscenitatea publica" pentru o excelenta carte-compendiu de texte gazetaresti: "Impestritarea de azi a realitatilor autohtone are o iritanta dimensiune obscena, adica o stransa afinitate cu psihologia nerusinarii: nerusinare politica, in publicistica, in moravuri, in comportamentul public, in discurs, in modul de a (nu) gandi. Nu e vorba de pornografie propriu-zisa, care, in anumite conditii, poate fi de o paradoxala candoare".
Iata o poveste (care n-a fost poveste). A fost odata ca niciodata o tara frumoasa, cu iesire la Marea Neagra si resedinta pe malurile Dambovitei. Acolo exista un castel ciudat, locuit de oameni care scriau. Unii mult, altii bine. Orice asemanare cu realitatea e pur intamplatoare. Cam pe unde se afla pe vremuri donjonul, oamenii munceau cu sarg. Ca-n orice basm, exista si-o incapere interzisa. Cine patrundea acolo era intampinat de o ceata supusa unui crai de la Rasarit. Atat de supusa, incat atunci cand auzea cuvinte de salut sau de rugaminte, se uita la tine cu ochi straini si goi si-si continua nestingherita joaca pe calculator sau orice alta preocupare pe care, daca ar fi abandonat-o, ar fi putut sa te-ajute pe tine, umilul ei camarad de arme. In schimb, locuitorii acelei odai, in marea lor majoritate barbati (?), dadeau brusc ochii peste cap atunci cand ii auzeau pe unii ocupanti ai castelului rostind un "p... da ma-tii"! "Cata vulgaritate", erau cuvintele pe care mimozele pudice reuseau sa le articuleze. Si-si vedeau, nemuritori si reci, de-ale lor.