Aş pleca în România bunicilor mei sau a nenăscuţilor nepoţi

Cristinel C. Popa
● Reporter Politic şi Eveniment
● 10 iunie 1977
● Huşi, judeţul Vaslui




Vom face altă Românie, pe râu în jos, alta mai falnică şi mai frumoasă
Da, pot spune cu mâna pe inimă (al cărei puls ajunge acum la 100 de bătăi pe cuvânt): m-am născut în locul potrivit. M-am născut în patria pe care au însufleţit-o cu duhul lor Eminescu, Brâncuşi şi Enescu. Acolo unde Maria Tănase şi Gheorghe Zamfir se aud mai bine ca niciunde în altă parte. M-am născut în ţinutul unde munţii şi apele se unesc cu marea şi văzduhul. La Vama Veche sau pe Făgăraş, la Fundata, în cel mai frumos loc din Europa, după cum spuneau câţiva turişti elveţieni, francezi şi germani, sosiţi din patria Alpilor, a Vienei şi a celor mai bogate staţiuni ale lumii. M-am născut în ţara unde încă mai există case din lemn acoperite cu stuf, unde oamenii încă mai poartă cuşmă şi iţari jucând căluşul şi paparudele, unde bătrânii încă se mai hrănesc cu doine şi cântece haiduceşti. M-am născut în ţara unde încă ai timp să citeşti ziarul ce miroase a plumb şi a stăruinţă la cârciuma în care se vinde bere la ţap. Şi câte nu mai pot fi spuse despre ţara mea de poveste...  Nu m-am născut, însă, în ţara în care singura preocupare în afara muncii bifate, la normă, este maneaua şi micul la grătar tras pe gât în creierii munţilor. Nu m-am născut, însă, în locul unde regele Cioabă e mai cunoscut decât Mihai Întâiul. În care copiii, la bacalaureat, îl confundă pe Topârceanu cu haiducul Terente sau care scriu că "inima este cel mai important organ genital al omului, fiind împărţită în două atricule şi două testicule...". Nu m-am născut în ţara unde fie şi dacă nu sunt adevărate cele zise poţi să te gândeşti că ele ar putea fi adevărate. De aceea, fie şi pentru acest motiv simplu aş pleca. Aş emigra peste decenii şi veacuri.

Aş pleca în ţara lui Mărgelatu şi a coanei Chiriţa. Aş ateriza pe coama Vârfului Toaca, la o aruncătură de băţ de Durău, tocmai când maestrul Tonitza picta neasemuita lui mănăstire. Aş plana pe la bâlciurile de altădată, unde oamenii se duceau cu carele cu boi. Acolo aş ateriza cu ochi de copil în "iujul" (lanţurile) ce se învârt(e) singur(e), purtat de cântecele lui Fărâmiţă Lambru şi ale lui Gabi Luncă. În patria lui "sfârlează cu fofează" şi a lui "Hopa Mitică". A lui Bubico. Şi ştiţi ce aş face? Aş poposi la cârciuma "Trei sarmale", aproape de "plopii fără soţ", şi aş trage o burtă de vin "la trei lei pân-te saturi" şi aş spune: "m-am săturat de România lui Udrea şi Bianca Drăguşanu. Vreau să emigrez!". În piatra de stâncă, în braţele Deltei, oriunde. Cu singura condiţie ca acolo să se audă măcar din când în când frânturi de joc şi de cântec: "batista parfumată se află la o fată, o fată frumoasă pe care-o iubesc..." şi "podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa şi l-a luat, vom face altul pe râu în jos, altul mai falnic şi mai frumos". Vom face o Românie aşa cum ar fi vrut, poate, bunicii noştri. Cum altfel? Poate luptând în "Mişcarea de Rezistenţă". Poate. Dacă suntem solidari cum erau românii odată.