În România m-am obişnuit cu "binele"

Oana-Maria Bâltoc
● Editor Cultură
● 9 noiembrie 1979
● Bucureşti



De ce să plec din România? Unde mai dau eu peste un Guvern cum este Guvernul Boc, unul cu atâta simţ al umorului? Un umor cinic, e drept. Un Guvern în care se fac glume la care râd numai ei, îmbuibaţii. Râd de mamele care protestează înarmate cu pamperşi, râd de se cutremură Casa Poporului de profesorii cu burţile lipite de şira spinării şi cu nervii făcuţi praştie, de pensionarii şubreziţi de anii plini de griji. Se hlizesc urmărind o comedie pe care au regizat-o cu bani puţini, fraierind întreaga figuraţie formată din 23 de milioane de suflete.

Cum să-mi doresc să plec printre străini, când am ajuns să mă simt o venetică printre ai mei? La ce bun să-mi părăsesc ţara cu gândul la un loc de muncă mai bine plătit, doar pentru a eşua ca menajeră sau căpşunar? Doar pot să muncesc pe brânci în ţărişoara mea şi cu toate studiile mele superioare să am un salariu şi o pensie la mişto, puse la dispoziţia celor care ne joacă vieţile la ruleta politică prin campanii electorale.

Nu plec, pentru că aici văd cum muncesc aleşii asudând prin emi­siuni tv, urlând din toţi bojocii promisiuni deşarte de mai bine. Mai rar aşa oameni muncitori, că doar se zbat pentru ei. Şi da, ar trebui să luăm aminte la consecvenţa, ambiţia, neclintirea cu care ne spun poveşti de vreo 20 de ani încoace. Fără să obosească, fără să le pice dinţii şi să li se usuce limba, fără să-i bată Dumnezeu.

De ce să plec visând la spitale curate, asistenţi politicoşi şi medici care îşi mai aduc aminte de jurământul lui Hipocrate? Şi visez la asta ori de câte ori văd bunici care se codesc să le ceară nepoţilor 100 de lei cu împrumut, de teamă să nu fie expediaţi de domnu' doctor ca să moară acasă dacă intră în cabinet cu portofelul gol. Nu, eu o să rămân aici şi, la nevoie, o să-mi întreţin bunicii şi părinţii din salariul pe care o să învăţ mereu şi mereu să îl drămu­iesc, de fiecare dată când o să mi se ceară să strâng cureaua. O să fac şi copii, iar atunci când nu voi fi în stare să le asigur pamperşii, o să mă întorc la spălat scutece, aşa cum au spălat mamele noastre pe vremea lui Ceauşescu. Pentru că ţara mea merită orice sacrificiu. Inclusiv ca educaţia copiilor mei să fie făcută după mintea bolnavă a celor care îi conduc spre prăpastie.

Rămân totuşi aici pentru că mi se umplu ochii de lacrimi atunci când îl aud cântând poezie pe Tudor Gheor­ghe şi, uneori, asta mă opreşte din a-mi lua câmpii.

Nu-mi las ţara pentru că, de fapt, mai sper să apuc ziua în care alţii vor pleca din ea. Unii care se numesc români, dar care sunt mai răi decât câinii turbaţi.