Nu plec... de ciudă

Monalise Hihn
● Reporter Politic şi Eveniment
● 26 mai 1968
● Hunedoara




Aproape toată familia mea a plecat de multă vreme din România, unii exasperaţi de felul în care în care trăiau aici, alţii împlinindu-şi visul de a ajunge în patria strămoşilor. Am fugit de trei ori, cu gândul să nu mă mai întorc niciodată. Am rezistat de fiecare dată cam trei săptămâni. M-am întors de fiecare dată, fără să înţeleg de ce. Apoi, timp de câteva luni am umblat prin lume năucă.

A patra oară am vrut să fug în decembrie 2009. Mă simţeam ne­pu­tincioasă, doborâtă. Mă întrebam ce motive am ca să rămân. Mi­zeria de pe străzi sau gropile în care riscăm să ne rupem gâtul? Incultura? Prostia sau neamprostia? Hoţiile politicienilor sau cele ale multora dintre concetăţeni? Felul în care ştim să ne scriem istoria? Modul în care avem grijă de ceea ce a rămas din istoria noastră? Caracterul duplicitar al nostru ca neam? Sutele de copii abandonaţi în spitale sau, mai rău, în toalete publice? Contractele grase, date pe ochi frumoşi? Politicienii semianalfabeţi? Poporul ce s-a transformat într-o populaţie, abrutizat, co­coşat şi, adesea, ştirb şi îmbrăcat în zdrenţe second-hand? Poate pi­ţi­poancele sau maneliştii ce au ajuns mai vedete decât Nadia Comăneci, Ilie Năstase sau orice alt mare ro­mân? Şi lista poate continua.

Părea că n-am niciun argument să rămân, că România e ţara lor, că nu mai e şi a mea, că sunt doar tolerată aici. S-a întâmplat apoi ca un cocălar din politica locală, membru al PDL, să îmi spună tare şi răspicat, în prezenţa altor persoane, că dacă nu îmi convine "Poţi să pleci! Nu te ţine nimeni!". Atunci m-am trezit şi am ripostat: "Plecaţi dumneavoastră, pentru că şi noi suntem mulţi! Nu, n-am să plec! De ciudă! De ciudă că nu mă mai simt acasă în ţara mea!".