România are culoarea roşie: culoarea Crăciunului şi a dragostei

Carmen Preoteşoiu
● Reporter
● 21 mai 1980
● Bucureşti







Partea pozitivă _ Pentru mine, România înseamnă familie. Înseamnă curtea casei în care am copilărit. Mama şi tata. Surori. Prieteni. Înseamnă drumuri prăfuite pe care am învăţat prima dată să merg strâmb, pe o bicicletă cu cadru. Înseamnă dascălii cu păr cărunt care mi-au pus stiloul în mână şi m-au ajutat să înţeleg că "cinste", "adevăr", "onoare" nu sunt cuvinte de prisos.

Pentru mine, ţara asta nu e doar un loc în care păşesc, vorbesc, mănânc, muncesc, dorm, plâng sau râd. Este un pământ care miroase a liliac primăvara şi a măr copt în sobă iarna.

Pentru mine, România are culoarea roşie. Culoarea Crăciunului şi a dragostei. Mi-e dragă România, ca un prieten bun, care, deşi te necăjeşte din când în când, te face să te întorci mereu, mereu către el. De ce? Pentru că ştii că, într-un fel sau altul, are nevoie de tine...

Partea negativă - Când vezi că tinerii îţi pleacă văzând cu ochii, când vezi că geniile îşi caută ţara de suflet, când vezi că bătrânii îţi mor neputincioşi, fără să li se ţină măcar o lumânare la căpătâi, dai să fugi. Oriunde. Poate că acolo unde munca îţi este apreciată. Acolo unde simţi că bătaia de joc, ipocrizia, lenea şi mârşăvia nu sunt nişte jocuri, pe care cei care deţin puterea le ştiu ca-n palmă. Nu-i uşor să trăieşti în România. Nu-i uşor să ştii că, pentru a deschide poarta către sănătate, te costă bani grei. Nu-i uşor să ştii că dascălii, pentru a-şi primi salariile, trebuie să iasă în stradă. Şi nici atunci parcă nu-i suficient. Nimic nu mai impresionează, nici măcar umilinţa celor care te învaţă să vorbeşti corect şi să socoteşti banii cu care ulterior îţi cumperi statutul. Într-o ţară în care doar maşinile "bengoase", tocurile înalte şi cluburile pe care le frecventezi stabilesc cât de important eşti pentru societate.