Nunta şi diazepamul

Se mărită Gioconda. E nuntă în cartier. Sau balamuc după caz şi invitaţi. Pentru bieţii vecini care nu au altă vină decât aceea că după 20 de ani nu au fugit încă din România. Pentru nuntaşi este o altă poveste. Sunt prea preocupaţi să se distreze sau să arate lumii că se distrează pentru a mai ţine cont de bun-simţ, civilizaţie sau orice lege morală a convieţuirii. După cum spunea Marin Preda, prin unul din personajele sale: "Fiţi fericiţi, mă, că vă ia mama dracului altfel".

E drept că pe mireasa noastră nu o cheamă Gioconda, ca în cântecul lui Ştefan Bănică senior. Nu aduce nici pe departe cu vreo frumuseţe exotică. Sau locală. O cheamă Mioara, iar prima impresie pe care ţi-o lasă, după ce ai văzut-o o dată, este că la botez naşul i-a confundat numele cu o altă rumegătoare pe patru picioare.

Asta nu împiedică dreptul la fericire al cuiva, dar ajunsă pe la 27 de ani, instituţia matrimonială i-a cam dat cu tifla ori de câte ori a prins ocazia. Diverşii pretendenţi, pe care gura lumii spune că i-a avut, s-au limitat doar la pupat, pupat plus mâna pe picior etc. etc., ştiţi reclama aceea. Asta până acum. Acum Mioara se mărită, e nuntă mare în cartier. Nu de alta, dar să nu se răzgândească sufletul ei pereche. Şi să încerce nenorocitul să sară pârleazul prin altă parte.

DESPRE INVITAŢI ŞI ALTE CHESTII FAINE
Dacă este nuntă... atunci circ să fie. Pentru toţi nefericiţii care stau în "frumoasele" blocuri muncitoreşti de pe Şoseaua Olteniţei, undeva prin cartierul Berceni. Pe invitaţii la nuntă veniţi să o "salte" pe mireasă de acasă îi puteai clasifica după hainele purtate. În cei 25-30 de metri pătraţi ai locului s-au adunat la grămadă o "menajerie" bizară de inşi în blugi uzaţi de atâta purtat, rochii pline de poleială, tricouri strâmte pe burtă şi minijupe în culori stridente. Ca bonus, doi acordeonişti graşi şi cu ochelari de soare, complet afoni. Frământau ei acordeoanele în braţe, dar nu reuşeau decât să chinuiască auzul celor din apropiere.

ATLASUL CU ANIMALE
Căldură mare, plictiseală asemeni. Întrucât mireasa întârzia să apară, că aşa-i frumos, invitaţii abandonaseră mima oficială. Şi o dată cu ea câţiva nasturi de la cămăşi, care acum stăteau larg deschise pentru a aerisi piepturile păroase şi tot ceea ce se mai putea vedea la liber. Întinşi grămadă pe gardurile şi prin boscheţii din grădina blocului, distinşii oaspeţi sparg seminţe şi vorbesc vrute şi nevrute.

Prin tot acest talmeş-balmeş uman, hopa şi administratora de bloc care se ceartă de zor cu şoferii-nuntaşi. Maşinile acestora fuseseră parcate în ordinea venirii: pe stradă, pe urmă pe trotuar, iar când nu a mai fost loc nici acolo direct pe spaţiul verde. Dar aşa, "discret", ca să nu observe. Dacă puteai să ignori maşinile decorate cu simţ artistic pentru acest moment cu prosoape de bucătărie fixate pe oglinzile retrovizoare, cu păpuşi Barbie crucificate cu bandă adezivă pe capotă, plus căţeii de plastic expuşi ca la expoziţie în partea din spate a automobilului, puteai să ignori în linişte şi tufişurile blocului care zăceau făcute praf sub roata maşinii.

Dar aşa cum spuneam, discret, ca să nu observe... nuntaşii. Ăia mai nervoşi dintre ei, oricum, şi care veniseră hotărâţi să se distreze. "O dată în viaţă se însoară omul", se revoltă cu glas tare o voce din "popor". Aşa că administratora "obraznică" e trimisă rapid "la colţ" şi făcută în toate felurile.

HORA DIN STRADĂ
În sfârşit mireasa se îndură să coboare. Cu un cortegiu nesfârşit, de rude, domnişoare de onoare şi câteva vecine casnice după dânsa. Iar cum orice nuntă care se respectă are nevoie de o horă a miresei, nici aceasta nu putea să facă excepţie. Cineva doar strigă o dată "Horă!" şi ad-hoc se porneşte o învârteală în faţa blocului. Care aproape paralizează circulaţia pe trotuarele străzii. "Baricadată" pe laturi cu maşini şi acum cu o horă taman în mijloc. Trecătorii se opresc curioşi sau de nevoie, leagă conversaţii între ei sau cu nuntaşii de pe margine, iar cei mai dârji încearcă să se strecoare printre autoturismele parcate aiurea, cu sacoşele ridicate deasupra capului.
Aşa ca la război când te predai. Dar aici nu în faţa gloanţelor, ci a indiferenţei unora.




Noroc că totul nu ţine mai mult de cinci minute. Urmează câteva poze rapide în care mireasa sau mirele, după caz, pozează pe post de "maimuţă" cu vecinii şi pe urmă, gata, îmbarcarea în maşini. În urma lor, câteva tufişuri defrişate complet, coji de seminţe şi hârtii aruncate pe jos şi o administratoră de bloc nervoasă foc. Ar fi trebuit să se termine aici...

DEDICAŢII FĂRĂ NUMĂR...
Ostilităţile, dintre liniştea cartierului şi neobrăzarea nuntaşilor, s-au reluat în aceeaşi seară la o cârciumă aflată la doar 150 de metri de casa miresei. Şi asta din nefericire pentru cei care după ora înserării plănuiseră în mod neinspirat să se odihnească. Crâşma "Riviera" le-a stricat tuturor planurile cu un program "artistic" complet. Transmis prin mijlocirea instalaţiei de sunet în timp real. Adică acu' chiuia de bucurie socrul mare sau mic (cine ştie exact?!) şi tot acu' se auzeau strigătele lor de luptă 1 km mai încolo. Şi asta fiindcă era linişte.

Şi fiindcă după doişpe' noaptea ori faci nani cuminte, ori te "desfăşori" fără prea mult balamuc. Cel puţin asta cere legea nescrisă a bunului-simţ. Dar nu şi pentru aceşti invitaţi. Care după numărul de chiuituri, aplauze, tropăituri, "dedicaţii fără număr pentru năşicul", cei doi falşi acordeonişti cărora li se alăturaseră acum un întreg taraf de manele se distrau, nu glumă.

Probabil că aveau motiv, erau la o nuntă. Dar uitaseră complet de cei din jurul lor, adică vreo două cvartale de bloc care la ora aceea târzie aveau cu siguranţă alte planuri decât să participe la nunta grotesc-manelistă din local. Graţie dezinvolturii invitaţilor care nu se sinchiseau de nimeni şi nimic (lucru devenit şi mai evident după miezul nopţii şi după câteva şpriţuri trase) şi al unui sistem de sunet care era setat pe "trezeşte cartierul", nunta aceasta a avut 30-40 de invitaţi la eveniment şi încă vreo 300-500 prin blocurile din zonă.

O noapte albă tot ascultând manele şi dedicaţii date la microfonul localului. Aaa şi meniul servit era anunţat tot prin microfon. Dumnezeu ştie de ce, localul nu rivalizează în nici un caz cu sălile de la Hilton sau Athenee Palace. Undeva după ora două dimineaţa, vecinii strânşi în holul administraţiei blocului discutau nervoşi şi puţin împleticiţi de somn dacă e cazul să ia cu ei şi furcile sau topoarele. Asta pe lângă torţele care erau obligatorii şi cu care trebuiau să dea foc restaurantului.

Cineva mai puţin curajos a sugerat însă că e mai rezonabil dacă petrecerea ar putea fi domolită de Poliţie. Zis şi făcut. Odată dat telefonul către Secţia 16, toată lumea a aşteptat deznodământul, adică trimiterea petrecăreţilor acasă pentru somnul de frumuseţe. Maşina de patrulă s-a apropiat de cârciumă, a încetinit puţin în zona lui, după care şi-a continuat traseul bine mersi. Deci! După cum ştie toată lumea, infractorii nu aşteaptă.

STRIGATUL DARULUI
Noroc că nu au oprit nunta. Altfel nimeni nu ar mai fi putut auzi la patru dimineaţa strigatul darului. Iar dacă atunci când sunteţi la o nuntă într-o sală şi vă e jenă de ceilalţi invitaţi când realizaţi cât de puţin aţi dat pentru miri, încercaţi sentimentul de a fi strigat pe nume şi cu suma de bani predată la microfonul terasei-bodegă, astfel încât jumătate de cartier să ştie ce zgârie-brânză sunteţi... Dacă eternitatea s-a născut la sat, nebunia a apărut şi s-a dezvoltat la oraş. Iar o dată cu ea şi prescripţiile la Diazepam. Din câte am înţeles, de la vecini, astea au fost cele mai înghiţite hapuri a doua zi.