"Am făcut inimile să bată pentru aviaţia română!"

A răsărit deodată din marea anonimă! Şi-a rotit aripile deasupra noastră şi ne-a silit să-l căutăm tot mai sus, în înaltul cerului. Apoi, într-o clipită, a căzut cu trupul zdrobit de propriul făt. În lupta temerară cu văzduhul, geniul lui a fost în cele din urmă frânt.

"Oricând îndrăzneala omenească va smulge aiurea succese strălucite naturii învinse, nu vom privi, ci vom zice cu mândrie: «Şi noi l-am avut pe Vlaicu»", spunea Nicolae Iorga.  Deşi tânăr, Aurel Vlaicu a primit sprijinul şi consideraţia celor mai luminaţi intelectuali şi prelaţi transilvăneni. Octavian Goga l-a stimat şi l-a iubit! Alteţa Sa Regală Pincipele Carol şi Prinţul Bibescu i-au purtat cu sinceritate admiraţia, iar avocatul Romulus Boca l-a socotit "un prieten de nădejde"... A uimit o clipă lumea şi s-a întors iar acasă ca o solie ce şi-a împlinit datoria.

Dorinţa sa arzătoare s-a transformat în tăcere. Dealurile subcarpatice l-au primit mult prea devreme în inima lor. Fără a mai aştepta terminarea noului său tip de avion, Vlaicu s-a ridicat la 13 septembrie 1913 în văzduh, pentru a trece munţii la fraţii săi din Transilvania. Dar s-a prăbuşit la Băneşti, lângă Câmpina, unde şi-a pierdut viaţa...

PE UN PIEDESTAL DE FIER
Pe valea Mureşului, nu prea departe de oraşul Deva, se află satul Binţinţi. Printre casele albe acoperite cu ţiglă şi livezile cu pomi s-a născut şi a copilărit "valul" de lumină care a uimit întreaga lume - Aurel Vlaicu. Marele pionier al aviaţiei române a făcut şcoala primară în satul în care acum îi poartă numele. În casa cu prispă, cu stâlpi înfloraţi şi cu grinzi asemenea, Vlaicu şi-a proiectat idealurile. A construit micuţele zmee care mai târziu aveau să se ridice de la pământ. A desenat, a inventat şi a perfecţionat. Toate creaţiile inginerului s-au mutat însă alături în Muzeul Memorial. Sala de expoziţie apare încărcată cu brevete, fotografii, obiecte, scrisori. Vlaicu I, Vlaicu II... un costum de zbor - chiar acel costum de zbor recuperat după prăbuşirea sa, un patefon şi aparatul de proiecţie. Le-am remarcat cu uşurinţă printre vitrinele frumos aranjate şi sclipitoare. În dreapta, urcate pe un piedestal de fier masiv stau cele două mari "construcţii manuale" cu care Vlaicu se mândrea: motocicleta cu rezervor şi bicicleta. Până la a cere detalii despre toate cele, muzeograful Maria Bota şi-a început povestea: "A venit pe lume în 1882 chiar la zece paşi mai încolo, în casa alăturată. I-a plăcut foarte mult în comună aici. Bătătorea cu paşi repezi uliţele satului până la izlaz. Acolo se pitea să execute figuri geometrice sau să facă minunăţiile care l-au consacrat. Dar până s-a oprit în domeniul aviaţiei a inventat o sumedenie de lucruri. Motocicleta la care vă uitaţi adineauri a fost în totalitate construită de el între anii 1912-1913. Nu mai este în stare de funcţionare. Doar claxonul mai mergea! Apăsa pe claxon atunci când îi apărea ceva în cale. La fel au procedat şi copiii de aici, cred că asta a produs deteriorarea lui. Mai departe, în faţă are becul pentru lumină, mapa pentru scule, rezervorul de benzină. Lângă motocicletă, după cum vedeţi, se află bicicleta. Şi pe aceasta a construit-o cu mâinile sale. A avut o situaţie materială deosebit de grea şi a fost nevoit să se descurce pe propriile puteri. La Colegiu, la Orăştie, a fost plăcut de toţi profesorii pentru talentul deosebit pe care îl avea la geometrie şi matematică. Plus că înţelegea cu o iscusinţă uimitoare tot ce-l pasiona".  

"PE VUIA L-AM CĂUTAT"
Pe podeaua muzeului, cele trei machete stau aşezate în ordine: Vlaicu I, Vlaicu II şi macheta pentru III. "Nu a mai reuşit să termine proiectul cu numărul III. Din păcate a trăit doar 31 de ani. În acţiunile întreprinse a fost ajutat de Ioan, fratele lui. Împreună făceau maşinuţe, magneţi. Îşi concepuseră acasă un mic atelier. Aici este un picup la care asculta muzică, lădiţa în care îşi ţinea sculele şi mai târziu dulciurile, echipamentul de zbor, casca de protecţie, şapca. Pe următorul raft se află aparatul de proiecţie pe care vedea diafilme. Tot el l-a «fabricat». A creat un clarinet, fiindcă îi plăcea să şi cânte, portofele, ochelari pentru zgomot... de toate. Toate schiţele sunt în limba germană, fiindcă el acolo a terminat Politehnica. Istoria presupun că o ştiţi. În 1909, la Bucureşti, a început construcţia primului său avion. În 1910 a zburat cu el fără a-i face modificări - o premieră în aviaţia mondială. În 1919 a construit Vlaicu II, cu care a câştigat cinci premii de anvergură la mitingul aerian de la Aspern, din Austria", continuă muzeograful.

Am vrut să vizităm casa părintească, să pătrundem în tainele lui Aurel Vlaicu chiar de acolo de unde ele au luat naştere. Dar casa nu mai primeşte pe nimeni de mai bine de trei ani. Mai precis, de la trecerea în nefiinţă a nepoatei lui Aurel Vlaicu. «Era deja bătrână şi nu mai voia să fie vizitată. I-a plăcut foarte mult de-a lungul timpului să vorbească despre Vlaicu, dar la bătrâneţe nu a mai suportat durerea. Şedea pe prispă şi privea în gol de dimineaţa până seara. Rareori, când avea chef mai scotea câte două, trei vorbe. O podideau de fiecare dată lacrimile. Doamna Aurelia - aşa o chema - avea 86 de ani când a murit. Era o fire blândă, calmă, foarte drăguţă. Eu mai ghidam grupurile de turişti către dânsa. Îmi spunea să trimit apoi mă mustra. Toată lumea voia să o vadă, fiind nepoată directă... adică fiica fratelui Ioan, de care vă spuneam mai devreme. Pe vremuri, doamna Aurelia era cea care ghida mulţimile de vizitatori. Uitaţi ce bine s-a păstrat laviţa lui pe care se odihnea! Înăuntrul ei îşi ţinea zestrea. Căsuţa lor are trei camere şi două holuri, este foarte simplă. Era o familie foarte modestă, extraordinară. Aşa de mult îmi plăcea să o ascult, ore întregi aş fi stat. M-am apropiat de dânsa!", îşi aminteşte Maria Bota.

Din colţ în colţ, muzeograful a plasat câte o scrisoare. Tânărul Vlaicu trimitea corespondenţe săptămânal în ţară, iar mai mult de jumătate dintre ele aveau destinaţie precisă: Romulus Boca. Scrisul nu tocmai caligrafic al aviatorului român părea tremurat şi încărcat de nerăbdare. Îi mărturisea periodic "fratelui Boca" cum decurg lucrurile pe teritoriul Franţei: "Sunt de cinci zile în Paris, am văzut toate maşinile de zburat. Unele sunt frumoase, dar se mişcă încet. Eu tot mai tare mă conving că a mea e mai bună cu mult. Alesei un motor «Guam». Are şapte cilindre, osia stă şi se învârteşte motorul. E lucrat tot de oţel, cilindrele sunt tot din oţel şi e foarte tare. Fineţea construcţiei cere respect. E aşa de fin încât te poţi rade cu el. Dacă îl vezi şi tu, apoi te simţi satisfăcut pe un an. Acesta cum îl pun în aeroplan, cum se ridică. Lucrul mai prost e că în şase săptămâni mi-l trimite din cauză că toţi cumpără Guam... Pe Vuia l-am căutat. Lucră foarte, foarte mult, dar eu cu durere văd că nu primeşte sprijin. Şi lucră bietul... Totuşi, trebuie să aibă omul şi noroc! Mai stau vreo cinci zile, apoi mă întorc la Frankfurt să-mi scot paralele pentru gramofon. Cu dragoste, Vlaicu".

TEAMA DE MISTERUL NEMĂRGINIRII
Am lăsat în urmă comuna Aurel Vlaicu. După aproape 100 de ani de la ultimul său zbor - şi cel care i-a fost fatal, aviatorul încă mai stârneşte respect şi admiraţie. Tot cu respect i-am privit şi noi curajul, forţa şi încrederea de care a dat dovadă pe parcursul vieţii. Încercările lui de a demonstra întregii lumi că nu numai păsările pot prinde aripi au fost târziu apreciate. Părea sătul de criticile din jur. Spunea că la tracasările, scepticismul şi ironia băşcălioasă din jur a răspuns în felul lui transilvanean: "făcând inimile să bată alături de aviaţia română". Şi mai spunea că este mândru de faptul că tainele pilotajului le-a învăţat singur, asemenea marelui Traian Vuia. Zborul de la Cotroceni, din 1910, a fost pentru el "zborul adevărat". A rămas de-a pururi cu gândul la văzduh şi împărtăşea tuturor fericirea lui: "Bucuria cea mai mare am trăit-o când am zburat la Cotroceni pentru prima dată. Nu m-am ridicat mai mult de patru metri, dar a fost un record care mi-a consacrat aeroplanul. Zburasem, şi ăsta era principalul. Când am urcat, m-a cuprins singurătatea şi urâtul. Pământul se vede în pete după nuanţele anotimpului. Confraţii «zburători», ciorile, păsările şi alţi aviatori din această categorie dispar. Mă cuprinde teama de misterul nemărginirii. Jos haos, sus haos şi uruitul motorului este glasul acestui haos".

"Vulturul" aviaţiei ne-a şoptit parcă traseul pe care trebuie să-l urmăm. Ne-a trimis la Timişoara, acolo unde macheta aeroplanului construit de el sălăşluieşte la loc de cinste. În capitala Banatului l-am întâlnit pe părintele Marcel Vlaicu. Între el şi familia marelui aviator există o legătură aparte: unul dintre unchii lui Aurel Vlaicu a ajuns pe tărâmurile pe care trăiesc părinţii preotului paroh, în satul Răstolţu Deşert. În biserica din Piaţa 700, acolo unde slujeşte, preotul şi fostul aviator Marcel Vlaicu ne-a întâmpinat cu emoţii şi cu căldură. Are o mare mândrie în suflet. Mândria că poartă numele marelui aviator. "Am făcut Liceul militar, apoi Liceul de aviaţie «Aurel Vlaicu». Am slujit sub drapel până în anul 2008, când am lăsat locul unor colegi mai tineri. Cu sufletul am rămas lângă aviatori. Preot sunt din anul 2000. Dumnezeu a ales, şi nu din greşeală, să-i port numele. Acum sunt un slujbaş al bisericii rămas pe «metereze» pentru ceea ce a avut acest popor... Tot din recunoştinţă pentru numele pe care îl port mi-am botezat fiul, născut în 1990, chiar Aurel Vlaicu".

An de an, de Ziua Aviaţiei, Marcel Vlaicu merge la bustul "Vulturului". Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că pe Aurel ni l-a dat nouă, românilor. "Departe de casă şi cu venituri slăbuţe, a reuşit să construiască ceva cu care să zboare. Am sfinţit prototipul acestui aparat din faţa Aeroportului Kogălniceanu din Timişoara. Este o adevărată măiestrie. Am trăit bucuria ca în momentul în care s-a adus aici această machetă a aparatului în mărime naturală să fiu prezent. Am răsfoit pagini de istorie şi ne-am minunat cum a putut gândi în acea vreme un om. Geniile se nasc, iar oamenii se formează şi devin specialişti pe anumite domenii. A putut să vadă până dincolo de vremea în care a trăit, cu o pregătire dobândită în şcolile vremii. Harul dat de Dumnezeu a lucrat deasupra lui... a lăsat ceva deosebit în urma sa. Mulţi au fost neîncrezători în faptul că acea pasăre ar fi putut să se desprindă de la sol. L-a durut foarte mult treaba asta pe Vlaicu, fiindcă a avut întotdeauna încredere în ceea ce face. Aurel Vlaicu rămâne un pionier. Băiatul meu se făleşte cu «arborele». L-am văzut cum se semnează! Scrie foarte citeţ litera «A». Restul numelui îl scrie normal!"

TRAGEDIA CARE L-A ÎNĂLŢAT
Prin ochii comandorului Liviu Tomi, aviatorul care i-a studiat viaţa lui Aurel Vlaicu, am trăit şi noi tragedia de la Câmpina. "În dimineaţa zilei de 13 Septembrie 1913 - dezvăluie comandorul - totul era pregătit pentru temerarul zbor. Pentru a impune odată pentru totdeauna oficialităţilor române calităţile incontestabile ale aparatului său, s-a hotărât să nu mai aştepte terminarea aeroplanului Vlaicu III. Însoţit de Magnani şi maistrul Sălişteanu, Vlaicu a pregătit amănunţit decolarea şi cele două aterizări. Prima aterizare a avut loc dincolo de Ploieşti. Alimentarea avionului a făcut-o Vlaicu cu Magnani. Înainte de ultima decolare a lui Vlaicu, Magnani îi spune însă la modul stăruitor: «Vlaicule, caută de ia înălţime peste 1.000 de metri, că altfel nu poţi trece munţii!». Dar totul a fost zadarnic." Văzduhul, elementul pe care Vlaicu l-a iubit cel mai mult, l-a întâmpinat fără milă. În timp ce Magnani şi Sălişteanu fugeau cu automobilul în întâmpinarea eroului, prefectul de Buzău le facea semne disperate să oprească. Vorbele sale au căzut ca o bombă asupra celor doi prieteni şi însoţitori: "Nu-l mai urmăriţi că a căzut lângă localitatea Băneşti. Aurel Vlaicu e mort!".

Din ordinul regal, Aurel Vlaicu a căpătat virtutea militară. O medalie care i-a fost depusă pe piept şi care i-a recunoscut meritele. Prietenii au vărsat lacrimi, apropiaţii au regretat amarnic, iar Ţara Românească a mulţumit cerului pentru un fiu ca el...