De vorbă cu George Coşbuc

George Coşbuc este azi pensionar, are patru clase şi a fost acar la CFR. Băiatul şi nepotul său au acelaşi nume, dar se strigă altfel ca să nu se încurce. Deşi doar cei trei mai poartă azi numele "poetului ţărănimii", satul în care s-a născut Coşbuc este împânzit de descendenţi. Pe Valea Sălăuţei, la 36 de kilometri de Bistriţa, ca un ciubăr uriaş aşezat între dealuri, vechiul Hordou se subţiază în susul şi în josul văii şi strânge între toarte imaginare umbrele poeziei de odinioară.

La împerecherea drumurilor, într-un nod al uliţei principale cu drumul ce duce către vestita moară, după ferestrele acoperite cu storuri de lemn ale casei memoriale, amintirile de altădată s-au retras în fotografii şi manuscrise. După ce treci prin tinda cu oale de pământ şi coşuri de făină, odăile casei din piatră te poartă către un tablou închipuit, în care larma copiilor se încurcă printre picioarele încălţate cu opinci ale unei mame.

George Coşbuc, al optulea din cei 14 născuţi în casa preotului Sebastian din Hordou, venea pe lume în 1866 în satul care i-a urmărit existenţa, deşi nu a rămas multă vreme aici. Moara, plopii din zăvoiul morii, anotimpurile întinzându-se la fereastră i-au traversat poezia. Suspendată în timp, pe pereţii zugrăviţi cu var, o poză în care se odihnesc părinţii poetului, Maria şi Sebastian, veghează casa. Preotul, sprijinit într-un baston, cu grijile îngropate în obrazul alb de ani, mama, aşezată pe un scaun cu broboada de ţărancă învelindu-i ridurile bătrâneţii adâncite de "năcazuri".

Sobrietatea simplă a priveliştii interioare păstrează parfumul dinastiei preoţeşti a familiei Coşbuc, dar şi al traiului destul de înstărit la acea vreme. Ultima încăpere adăposteşte câteva lucruri ale poetului, o pelerină, o geantă de voiaj, o pălărie şi o cămaşă ţărănească, dar şi câteva dintre cele peste 30.000 de volume din biblioteca lui George Coşbuc. "Au rămas cu drept de proprietate asupra casei doi fraţi, el a fost dezinteresat material.

Într-o scrisoare în care Aurel, unul dintre fraţii săi îl întreabă: «Ce să fac, nene, cu locurile dumitale?», Coşbuc îi răspunde: «Fă ce vrei, pe mine nu mă interesează». Aurel este cel care îi înmormântează pe bătrâni, însă îi mai revine o parte din casă unui alt frate, Leon. Un fecior de-al lui Leon, stabilit în alt sat, se va război cu Aurel pentru casă, care va fi ulterior împărţită în două. Abia în 1956, la presiunile sfatului popular din localitate, s-a reuşit cumpărarea casei contra a 55 de mii de lei.

Li s-au dat şi nişte terenuri la schimb de la primărie, aşa încât toţi cei care erau în drept la acea vreme au fost despăgubiţi. S-au păstrat puţine dintre obiectele din vremea lui George Coşbuc, în plus, eu, atunci când am preluat muzeul, am făcut o selecţie, multe erau mâncate de carii", povesteşte Constantin Catalano, directorul Muzeului George Coşbuc.

Ştergare, nişte pene de scris aşezate în călimară, mobilierul din lemn frumos lucrat, hârtii caligrafiate recompun un petec de viaţă de început de secol. La fel ca şi atunci, dincolo de sat e râul, vuietul de codru, amurgul care se lasă la fel peste case. Au dispărut însă carele, flăcăii hăulind pe vale şi fetele aducând cofiţe de la râu. Satul de azi, care poartă numele poetului din 1925, e zugrăvit în culori frumoase şi are case semeţe, cu etaj, sprijinite una de alta.

Ţăranii s-au emancipat, au fost în străinătăţuri şi s-au întors chivernisiţi. O parte din bunăstarea de acum se datorează şi "epocii de aur", când sătenii erau mineri la Baia Borşa, în trei schimburi, sau lucrau la CFR, unde se câştiga binişor, iar femeile munceau la Textila Năsăud. După '89, mulţi au plecat să-şi caute norocul departe de pământul zgârcit al locului, pe care nu creşte mai nimic.

UN SAT DE RUBEDENII
Multe dintre familiile satului se înrudesc, prin descendenţi, cu familia poetului, iar gospodăriile arătoase din jurul muzeului aparţin tot Coşbucilor. Unii s-au ridicat la înălţimea numelui sau a sângelui care le curge prin vene, însă, pentru alţii, George Coşbuc s-ar răsuci în mormânt. Căci rubedeniile, atât de numeroase, sunt şi printre beţivii satului, dar şi pe la universităţi.




"Sunt un neam căruia i-a cam plăcut băutura, însă s-au remarcat cu toţii ca fiind foarte isteţi, chiar dacă unii dintre ei nu au avut şcoală. Ultimul dintre preoţii din familie, care se trage dintr-un frate al poetului, şi-a terminat doctoratul la Vatican, de exemplu. Au fost prolifici, cu excepţia lui George Coşbuc, care nu l-a avut decât pe Alexandru", spune Constantin Catalano, directorul muzeului.

La câteva uliţe distanţă de muzeu, de-a lungul Sălăuţei, stă George Coşbuc de astăzi. Îl ştie tot satul. Şi-apoi, numele pe care îl poartă l-a făcut şi personaj de snoave. Unul dintre săteni povesteşte că, plecat din localitate, în Târlişua, satul lui Rebreanu, aflat în apropiere, George Coşbuc întinde mâna să facă cunoştinţă cu unul de-al locului: "Ziua bună, George Coşbuc!". "Ziua bună, Liviu Rebreanu", i se răspunde.

În curtea unei case înalte şi albe, un câine care latră cu lene ca să-şi facă datoria anunţă proprietarii de oaspeţi.

La poartă iese o femeie despre care, după câteva propoziţii schimbate, deducem că este doamna Coşbuc. Domnul Coşbuc e plecat la deal, la fân, dar vine mai pe seară. Nici ceilalţi doi, George Coşbuc electronistul şi George Coşbuc inginerul, nu-s acasă, au plecat cu treabă la Bistriţa. După câteva ore de ture prin sat, la aceeaşi poartă ne întâmpină bătrânul George Coşbuc.

Are puţin peste 70 de ani, patru clase, o pensie de fost acar la CFR şi nimic din ce ar putea aduce cu "poetul ţărănimii", în afară de numele pe care îl poartă. Ne povesteşte că fratele poetului, Aurel, a fost bunicul său şi că a trăit în casa care astăzi este muzeu, până în '56, când familia a fost expropriată. Îşi aduce aminte de vremurile grele, când taică-su era socotit chiabur şi a murit de tânăr din cauza neajunsurilor, iar frate-su n-a putut să facă liceul.

Despre poet nu ştie mare lucru, doar ce îi mai povestea mama şi ce-a mai citit singur. Mai ştie şi câteva strofe din poezii, care i-au plăcut, că George Coşbuc întâiul "a scris simplu, să înţeleagă toată lumea". Se mândreşte cumva, din felul în care o spune, că alţi George Coşbuc nu mai sunt în sat, deşi e plin de rubedenii. Totuşi, ca să nu se încurce între ei, în familie, unuia îi spun Ghiţă, altuia Gheorghe.



ZĂVOIUL MORII
Pe uliţa ce porneşte din dreptul casei poetului, pitită după gospodării, moara lui Coşbuc, luată de atâtea ori de zăpoarele Sălăuţei şi reconstruită, stă stingheră într-o mică livadă de pruni, străjuită de plopii seculari. Vreo 200 de metri până să ţi se descopere trebuie să mergi pe o alee pe care nu ai loc să te întorci. Rubedeniile lui Coşbuc şi-au îngrădit curţile, au pus roşii şi castraveţi, iar vizitatorii, puţini, care mai vin trebuie să meargă în şir indian.

Asta în cazul în care descoperă drumul, căci nu există nici o plăcuţă, nici un indicator către monument. "Vechea moară a funcţionat până în '57, dar în 1959 apele s-au umflat şi a fost dusă. În 1966, la centenar, s-a încercat reconstituirea, dar un an mai târziu apele au luat şi locul unde a fost moara. Eu am venit în 1967 la muzeu şi ăsta a fost visul meu, să revăd moara.

Am reuşit să o refac din bucăţele, toată lumea o vizita, până în 1976, la 110 ani de la naşterea poetului, când apa o duce din nou. Am renunţat până în '77, când am ajuns până la Ilie Ceauşescu, care m-a ajutat, şi am putut s-o reconstruiesc. Era funcţională, veneau copiii şi se amuzau, puneau mânuţa unde curgea făina fierbinte. Apoi, în '88, o viitură a smuls roata, eram înăuntru, era să mă ducă şi pe mine.

Acum am făcut şi digul, iar moara arată exact ca pe vremea lui Coşbuc, am respectat întocmai arhitectura, chiar şi nivelul geamurilor este acelaşi. Mai sunt şi acum câţiva dintre plopii din zăvoiul morii descrişi de Coşbuc în poeziile lui, sunt monumente ale naturii, însă nimeni nu dă nimic pe ei", povesteşte directorul Catalano.




Podul tirolez, adăpost la horă
Pe o stradă ruptă din şosea, o construcţie masivă de lemn stă întinsă deasupra Sălăuţei. Durează ceva până să te dumireşti că este un pod acoperit, şi nu o casă imensă. Podul, construit în stil tirolez, a fost făcut în 1767 de ofiţerii Regimentului II de Graniţă Năsăud, lucrare pe care au făcut-o peste toate râurile din zona regimentului. Din cele trei poduri construite în acei ani se mai păstrează încă unul la Năsăud, care are însă dimensiuni mult mai mici.

"Sunt poduri unicat. Ofiţerii habsburgi, care au venit aici în 1772, erau amestecaţi cu ofiţerii-ingineri din Tirol. Este foarte interesant la această arhitectură centrul de greutate al podului, care se găseşte sus, în ancorele în formă de «x». Peste pod era sediul plutonului, aici era şi terenul de instrucţie. A fost construit pentru a înlesni trecerea soldaţior cu tunuri şi armament. Mai apoi l-au folosit şi românii, care se refugiau sub el. Când aveau horă în sat şi ploua, se adunau sub pod şi continuau hora", povesteşte Constantin Catalano.

Vechiul pod tirolez din satul lui Coşbuc nu a scăpat nici el de furia apelor repezi ale Sălăuţei. În 1909, când a murit şi unul dintre fraţii poetului alunecând în apă, podul a fost distrus. A fost reconstruit în 1937, o dată cu primul tronson al căii ferate Salva- Vişeu, respectându-se planurile inginerilor tirolezi.


Poetul din sat
Numele vechi al satului în care s-a născut George Coşbuc, Hordou, se presupune că vine de la forma lui alungită şi de la dealurile care, deşi nu depăşesc câteva sute de metri înălţime, dau iluzia că depresiunea pe care o formează este foarte adâncă.

În limba maghiară "hordo" înseamnă "bute", "hârdău", iar mai târziu această expresie a fost confundată de administraţia locală cu alt cuvânt unguresc, "ozordău" (paznic de pădure), care ar fi dat numele localităţii. Cele mai vechi documente referitoare la localitate sunt din 1529 . în anul 1925 denumirea satului a fost schimbată în Coşbuc.

Din cei 14 copii ai familiei Coşbuc au supravieţuit doar şase. Poetul se naşte al optulea şi îşi va petrece copilăria în orizontul mitic al Hordoului. În 1871 va intra în clasa I la şcoala din sat, însă o epidemie de holeră provocată de inundaţii îl obligă să stea acasă doi ani, până se reface.

Clasele a doua şi a treia le va urma în satul alăturat, Telciu, unde unchiul său era directorul şcolii. Din clasa a cincea va pleca la Năsăud. Despre începuturile sale literare George Coşbuc mărturiseşte: "Cea dintâi poezie am publi-cat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am şi nici nu ştiu ce era, însă îmi amintesc că a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti".

În 1895, George Coşbuc se căsătoreşte cu Elena şi în acelaşi an i se naşte unicul fiu, Alexandru, care va muri prematur, în 1915, într-un accident de automobil. Din acest an poetul se izolează şi încetează să mai publice. La 24 februarie 1918, apare în revista "Scena" din Bucureşti ultima poezie publicată în timpul vieţii sale, "Vulturul". Poetul moare în acelaşi an la Bucureşti şi va fi înmormântat la Cimitirul Bellu.