Între "Cuibul visurilor" şi pripasul lui Ion

Maieru... Ce început de drum! Pe vremuri, oamenii treceau pe lângă Liviu Rebreanu şi-i dădeau bineţe. Îl priveau cu mirare, iar lui îi stătea pe limbă să-i oprească, să le spună că este tot el, cel de acum 30 de ani. Acelaşi, neschimbat! Cunoştea tot satul, doar satul l-a învăţat ce înseamnă cu adevărat fericirea.

Acasă! Aşa a botezat Rebreanu comuna bistriţeană Maieru, interiorul acestei arii ce poate fi numită generic "Cuibul visurilor". O dată ce i-ai urmat paşii, simţi porunca interioară de a zăbovi, de a rămâne, de a te aşeza la una dintre mesele lui de taină şi trudă nocturnă, ori în vreo bancă din şcoala care îşi poartă fala de a fi avut un asemenea premiant în dimineaţa vârstei.

Şcolarul şi-a desprins aici cele dintâi silabe. Apoi, a turnat mari coloane de susţinere pentru superbul templu al limbii române. Era plăpând la început, remarcau contemporanii săi, "precum firicelul de apă al Someşului la izvorul de sub Ineu". Dar, urmându-şi albia, a ajuns asemenea râului tumultuos. Dinspre amiaza incandescentă spre dimineaţa maiereană, Rebreanu le-a dăruit sătenilor - "un roman al nostru, un roman pentru NOI", spunea - o carte care însă se citeşte invers: Ion!

Nu e uşor să mergi pe urmele lui Rebreanu, gândindu-te că despre opera, viaţa şi personalitatea scriitorului s-au conceput nenumărate studii şi monografii. Nu e uşor să călătoreşti sute de kilometri până la Maieru doar pentru a respira aerul pământului pe care el l-a iubit cel mai mult pe lume - pentru că da, Maierul a fost locul pe care Rebreanu l-a venerat. La Târlişua, sub poalele Ţibleşului, acolo unde s-a născut, nu a petrecut decât doi ani şi jumătate.

În casa părinţilor, de la Prislop, şi-a găsit creaţia, dar nu fericirea absolută. Îi poartă pe deplin amintirea doar Maieru... Prin Muzeul Memorial din comună, prin bustul falnic din faţa clădirii, Rebreanu a rămas viu. Acum, el este cel care, zi de zi, le dă bineţe cetăţenilor.

Încă de la primele ore ale dimineţii pofteşte pe fiecare maierean să intre în "laboratorul" său de creaţie. Nu le zâmbeşte, fiindcă nu-i stă în fire, dar le repetă "povestea pământului", a iubirii şi a satului bistriţean. Ne-a invitat şi pe noi!

O AMINTIRE DE GÂND ŞI DE FAPTĂ
Anticamera muzeului nu e foarte spaţioasă. Adăposteşte un fotoliu şi câteva trepte ce ulterior aveam să aflăm unde duc.

Din prima încăpere se aude desluşit zgomotul hârtiei răsfoite. Scaune frumos tapiţate, cărţi - un maldăr de cărţi, un birou uriaş din lemn de stejar şi... Rebreanu!? Chipul lui Rebreanu ne zâmbeşte: "Sunt profesorul Sever Ursa! Unul dintre cei mai mari documentarişti ai operei lui Rebreanu. Dacă pentru asta aţi venit!". "Pentru asta. Însă ne-a izbit asemănarea dintre dumneavoastră şi..."..."Şi Rebreanu, da, mi s-a mai spus.

Dar el în etate, fiindcă am 84 de ani!" I-am detaliat misiunea noastră şi, totodată, dorinţa de a descoperi izvorul măiestriilor literare. Vocea blândă şi emoţionată a profesorului am perceput-o cu greu: "De aici a pornit totul. A iubit satul acesta enorm. Spunea că în Maieru a trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii lui. Spunea că a crescut în regiune de munte în deplină libertate.

În satul acesta, nu a fost petic de pământ pe care să nu-l fi umblat. Pe locul cu pricina, Rebreanu şi-a dorit să-şi construiască o casă în care să-şi petreacă bătrâneţea. Dar nu a mai apucat! Ca o metaforă, nu a mai ajuns la bătrâneţe fiindcă el este în continuare tânăr. Aşadar, am ridicat acest muzeu care să întâmpine mereu minunatele comori pe care le-a îndrăgit romancierul".

Nu cărţile l-au determinat pe profesor să pătrundă în tainica lume a lui Rebreanu, ci amintirile: "Tăticul a fost chiar unul dintre emulii lui. În autografele pentru părintele meu, Rebreanu scria aşa: «Prietenului meu, Augustin Ursa, care a mers pe drumurile de munte tot mai sus, cu o amintire de gând şi de faptă!».

Eu l-am văzut o singură dată. Aveam nouă ani când a intrat în casă la braţ cu tatăl meu. Era atât de înalt! L-am iubit curat pe uluitorul scriitor, iar din 1956 încoace am cercetat fiecare cotlon al vieţii lui. Vă duc prin muzeu şi în timpul acesta am să vă spun mai multe".

FASCINAT DE LOCURI ŞI DE OAMENI
Am urcat primele trei trepte şi am simţit căldura lăcaşului din inima acestui sat-matrice - lăcaş ridicat prin strădania maierenilor de toate vârstele. I-au creat lui Rebreanu ceea ce şi-a dorit, o instituţie de dor şi lumină.

 "Primele camere - punctează profesorul - au şi obiecte de artă tradiţionale. Abia sus veţi vedea ceva unic, răbdare! Clădirea fusese laboratorul în care s-au pregătit alte importante ramuri ale împlinirilor spirituale locale. Astfel, în 1966, am înfiinţat prima revistă dintr-o şcoală generală din ţară. «Cuibul visurilor» se cheamă şi poartă în titlu cea mai îndrăgită metaforă rebreniană. Aşa numea scriitorul Maierul.




Cuvântul inaugural al primul număr a fost semnat de însăşi Fanny Rebreanu, doamna romancierului. Apoi, s-a trecut la extinderea documentelor. În această activitate de înzestrare didactică am simţit mereu căldura fiicei sale, Puia Rebreanu. Dânsa a făcut preţioase donaţii, printre care şi bustul pe care l-am înălţat în faţa muzeului, cu sprijinul unor cetăţeni curajoşi, pietrari din Maieru.

Încă de la 27 noiembrie 1957, cu prilejul celei de-a 72-a aniversări a naşterii lui Rebreanu, am organizat o expoziţie memorială, nucleul actualului muzeu. Era un spaţiu mic, care nu se dorea extins, unde noi etalam fotografii cu Rebreanu. Mai trăiau atunci foştii ortaci de joacă şi de abecedar ai scriitorului.

Îmi amintesc cum în 1971 am conceput planul actualului muzeu. În ziua de 10 septembrie 1971 am săpat până târziu împreună cu foştii elevi şi membri ai cercului nostru întreaga fundaţie a clădirii de azi. A fost un efort exemplar. Muzeul s-a înălţat, iar la 2 mai 1972 l-am inaugurat. Au fost nopţi şi zile de bucurie!"

Din incinta muzeului am auzit bătăi de fier. Mairenii lucrează, iar noi parcă nu mergem pe urmele lui Rebreanu, ci ne întoarcem în timp, în ziua în care alte mâini, la fel de puternice, îl onorau prin construcţia acestei instituţii. Profesorul ne îndeamnă: "Priviţi! Aici avem foarte multe poze cu Rebreanu. Multe sunt din Maieru. Profira Sadoveanu l-a întrebat odată dacă a fost fericit în locul copilăriei, iar Rebreanu a răspuns apăsând pe zâmbetul amintirii:

«Da! Am fost grozav de fericit în anii mei cei mici. Am gustat din toate plăcerile copilăriei. Au fost ani aşa de frumoşi! Toate visurile mele sunt legate de locurile acelea. Iar imaginile însorite sunt trezite de un ecou al lor. Dintre oamenii aceştia de la Maieru am luat toate personajele rustice din opera mea. Unora le-am pus o mână, altora le-am tăiat un picior, i-am împătimat pe unii, i-am făcut să cugete pe alţii şi oriunde i-am plasat în cărţile mele, tot din Maierul Năsăudului i-am luat!».

Era fascinat de locuri şi de oameni, de Pripasul Năsăudului, de Valea Someşului. Am ajuns în sfârşit la ultima cameră. Iată! Ştiţi ce este acesta? Stupul lui Rebreanu. La finele clasei a IV-a primară, tatăl său, dascălul Vasile, i-a zis: «Primeşte, Liviule, ca premiu, acest stup de albine. Şi ţine minte, fiule, că într-un stup mai sunt şi câţiva trântori!».

De atunci, Rebreanu s-a încărcat cu acest pământ ca o albină de dulceaţă. Aici este masa la care scria şi lampa pe care a purtat-o peste tot. Alături, diplomele pe care le-a primit ca cetăţean de onoare al Maierului, albume de familie, soţia, fiica. La şase ani după ce a fost denumit blazonul oraşului şi cetăţean de onoare şi-a exprimat răspicat această satisfacţie.

A spus că cel mai mulţumit s-a simţit când Maierul i-a trimis o decizie a Consiliului Comunal prin care îl proclamă cetăţean de onoare şi-i dăruieşte un loc de casă. Sunt multe fotografii şi cu prietenii lui din copilărie. Oricare dintre ei poate fi Ion, nu?".

A IERTAT O VIAŢĂ ÎNTREAGĂ
"Ion"... de mai bine de 85 de ani înconjoară ţara şi pământul în caleaşcă de aur. Suntem aproape de meleagurile în care Ion încă mai sărută pământul, pe locurile în care Rebreanu nu a avut senectute. Şi nici n-o va avea vreodată.




"De câteva ori şi-a dorit să mai ajungă de aici la Prislop, dar încercările sale au eşuat. A poposit mai târziu acolo. Însă l-a prezentat lumii altfel... prin romanul «Ion». Şi cred că acesta a fost cel mai frumos dar pe care i l-a atribuit Prislopului. Unii i-au imputat că a dedicat această operă soţiei sale, Fanny. Dar uitau că la sfârşitul romanului stăruie o altă dedicaţie: «Celor mulţi umili».

În această frază se regăsesc principalele dimensiuni ale personalităţii lui Rebreanu - marea lui omenie, dârzenia, răbdarea, hărnicia, stăpânirea de sine, perseverenţa, voluptatea investigaţiei. Acesta este, dragii mei, Liviu Rebreanu. Dacă veţi căpăta toate aceste calităţi, avansaţi cu paşi repezi pe urmele lui", zâmbeşte Sever Ursa.

Am recompus portretul lui Rebreanu. Un romancier ca în tablourile pictorilor Steriade sau Ressu. Fotografiile de pe peretele muzeului îl arată maiestuos, chipeş, de o învăluitoare frumuseţe nord-carpatină, încărunţit de timpuriu, cu privirea senină. Cei care îl cunoşteau purtau de-a pururea, în căuşul palmei, strânsoarea caldă a mâinii lui.

Profesorul ne urmăreşte cu atenţie privirile. Fără să ne întrerupă din admirat, şopteşte: "Întotdeauna şi-a dorit să retrăiască o parte din viaţă - copilăria. Spunea că doar atunci le-a văzut pe toate în trandafiriu. Că această epocă i-a infiltrat optimismul lui ridicol, care l-a făcut să vadă numai oameni buni în jurul lui. Fire singuratică şi introvertită, nu a înţeles niciodată de ce a fost scriitorul cel mai atacat. Spunea: «S-au creat pe seama mea multe legende.

Legendele nu se nasc şi nu mor decât singure, pe cale naturală. N-am răspuns niciodată. De cele mai multe ori din scârbă; alteori din nepăsare». Călinescu a ştiut însă că Rebreanu era un om excepţional de cinstit şi de pur. Îi citea pe faţa lui bunătatea. Sper că aţi citit-o şi dumneavoastră acum! A unit şi a iertat o viaţă întreagă. Vă doresc aceleaşi sentimente!".

Ne-am reîntors la bustul romancierului. Plouă, iar şiroaiele de apă care se scurg de pe tâmplele lui Rebreanu către ochi par a fi lacrimi. Profesorul spune că plânge. Este sculptat în surâs şi varsă lacrimi de bucurie. E fericit că a rămas aici, în comuna în care oamenii l-au ridicat.
Pe locul în care şi-ar fi dorit să îşi petreacă ultimele clipe, Rebreanu îşi trăieşte de fapt eternitatea.

DRUMUL DREPT CĂTRE GLORIE
Aşezată în coasta unei coline, la marginea dinspre Năsăud a Prislopului, casa în care au locuit părinţii scriitorului primeşte scurte vizite. Acum e pustiu. La intrare, pe placa de marmură, se poate citi: "În această casă, reclădită în anul 1957, prin munca locuitorilor din Prislop-Năsăud, a trăit în mijlocul eroilor săi din romanul «Ion» marele scriitor Liviu Rebreanu".

Bustul de bronz al scriitorului pironeşte cealaltă colină. Într-o cameră - ultima dintre cele trei - se află un interior modest, dar încărcat de spiritualitatea familiei Rebreanu. Aici, în căsuţa din pripas, se citeşte un text-cheie, care s-ar potrivi tuturor localităţilor pe care romancierul le-a cucerit. O frază pe sub arcada căreia, de aproape patru decenii, vizitatorii se opresc să privească: "De când romanul «Ion» a devenit prea cunoscut, satul Prislop a dobândit o faimă pe care n-a nădăjduit-o niciodată".

Nici amurgul, nici sfârşitul prea crud şi abrupt de la Valea Mare nu i-au putut smulge drumul drept către glorie. Înainte de a fi aparţinut Năsăudului, Ardealului, ţării întregi şi universalităţii literare, a fost al lor - întocmai ca Someşul, spun târlişuanii de sub Ţibleş, maierenii de sub Ineu şi prislopenii lui Ion. Acum, autorul "Răscoalei" şi al "Pădurii Spânzuraţilor" aparţine fiecărui călător în parte. Cine ajunge la Rebreanu pătrunde în viaţa lui şi în oaza de fericire juvenilă.

În decorul "sfânt" al Ardealului
Marele romancier Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlişua, judeţul Bistriţa-Năsăud şi a fost primul din cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi ai Ludovicăi (născută Diuganu). Ambii părinţi constituie modelele familiei Herdelea, care apare în "Ion", "Răscoala", "Gorila" etc. Studiile primare le face în Năsăud, comuna Maieru.

Absolvă Academia Militară "Ludoviceum" din Budapesta şi apoi activează ca ofiţer la Gyula. În 1908 demisionează din armată, iar în 1909 ajunge în Bucureşti. Debutează la revista "Luceafărul" din Sibiu în 1908 cu nuvele, iar din 1909 devine colaborator activ la revista "Convorbiri critice" în Bucureşti. În 1920 apare romanul "Ion", care este primul mare succes al său, primind Premiul Academiei Române. Doi ani mai târziu, Rebreanu scoate din lumina tiparului o altă mare creaţie - "Pădurea Spânzuraţilor". Între anii 1928-1959, acesta va fi tradus în peste zece limbi. Se stinge din viaţă la 1 septembrie 1944 şi este înmormântat la Cimitirul Bellu din Capitală.

 

Romancier, dramaturg, academician
A debutat în anul 1908 cu schiţa "Codrea" (Glasul inimii) în revista "Luceafărul". În 1912 îi apare volumul de nuvele şi povestiri "Frământări" la o editură din Orăştie, urmat de "Golanii" (1916), prefaţatele "Mihail Dragomirescu", "Mărturisire" (1917) şi "Răfuiala" (1919). Acesta din urmă conţinea, pe lângă citate din operele mai vechi, şi câteva proze scurte necuprinse în cărţile anterioare. Tot în 1919, Rebreanu editează naraţiunea cu tentă autobiografică (nuvelă sau roman), cu titlul "Calvarul".

În această perioadă, Rebreanu desfăşoară o susţinută activitate de traducător şi gazetar. Publică cu succes cronică dramatică în diverse jurnale ale epocii: la "Scena" (1910-1911), "Universul literar" (1917) şi "Sburătorul" (1919-1921).

Anul 1920 a reprezentat un moment crucial în cariera literară a lui Liviu Rebreanu. O carieră răsunătoare, agitată şi dramatică. O dată cu apariţia celebrului roman "Ion", scriitorul nu numai că a intrat decisiv în conştiinţa criticii literare, dar şi-a câştigat titlul de mare romancier modern... sau chiar de autor al primului roman românesc în sensul deplin al cuvântului.

 

Oglinda vieţii satului românesc
A iubit satul românesc, oamenii, a slăvit plaiurile Ardealului şi apa cristalină a Someşului. Mulţi i-au pus la îndoială sensibilitatea, dar el a continuat să iubească. Spunea că "iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei care e tot atât de dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea. Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirei".

La Maieru a revenit de fiecare dată cu aceeaşi bucurie în suflet. Şi-ar fi dorit ca ultimele clipe să le petreacă aici. Tot la Maieru, în 1972, a definitivat romanul "Ciuleandra" şi a pregătit redactarea noului său roman, "Răscoala". Expoziţia memorială de la Maieru conţine documente originale, scrisori, manuscrise şi obiecte care au aparţinut romancierului.
În casa părintească de la Prislop a prins contur ceea ce avea să devină romanul "Ion". A dat viaţă personajelor de acolo şi a realizat că nimic nu este mai presus decât dragostea faţă de pământ.

Căutând liniştea, dealurile şi verdeaţa din Ardealul său drag, Liviu Rebreanu a cumpărat conacul de la Valea Mare, lângă Piteşti, unde a locuit până în anul 1944, când s-a stins din viaţă. Casa aparţinuse familiei preotului Aslan, fiind suficient de spaţioasă pentru el şi soţia sa. Livada care se întindea pe mai bine de 14.000 mp, mediul potrivit pentru creaţie. La Valea Mare avea să scrie ultimele patru romane: "Răscoala", "Jar", "Gorila" şi "Amândoi".