Maieru sau argument pentru viaţa la ţară

În Maieru a trăit Rebreanu cei mai frumoşi ani ai lui. Pentru că Rebreanu a fost copil în Maieru, nu găsesc de cuviinţă să vorbesc decât cu copii. Pentru că au efecte terapeutice şi te învaţă să nu mai fii aşa stresat, că oricum tot aia e.

Dani are 9 ani şi mama lui e în Spania. Dani a făcut spaniolă în Spania şi ştie cum să se spune în spaniolă "eu o iubesc pe mama mea". Dani are un bunic de mamă şi o bunică de mamă: "Bunicul de mamă mi-o zis să mă fac poliţist, bunica de mamă mi-o zis să mă pocăiesc, mama mi-o zis să mă fac ce vreau eu, numai golan nu şi tata mi-o zis să mă fac ce vreau eu. Eu vreau să mă fac calculatorist". Dani ţine cu Steaua. Lui Dani îi place foarte mult de David Beckham.

"Hai, mă, cum poa' să-ţi placă de ăla?" "Îmi place că joacă bine." "Poftiiiim? Dacă ăla joacă bine io sunt Madonna." Dani ridică din umeri. Ceea ce avusese de spus a spus şi gata. Dacă vreau să-l mai întreb ceva, că el răspunde. Nu vreau să-l întreb nimic deosebit, vreau doar să mă joc cu toţi copiii în curtea şcolii din satul Maieru.

Căci în Maieru a trăit Rebreanu cei mai frumoşi ani ai lui. Pentru că Rebreanu a fost copil în Maieru, nu găsesc de cuviinţă să vorbesc decât cu copii. Pentru că au efecte terapeutice şi te învaţă să nu mai fii aşa stresat, că oricum tot aia e. Uite, de exemplu, ăla micu', Manu, ştii ce a făcut? A rămas corigent. Manu a rămas corigent şi nu-i pasă.

Manu nu iubeşte limba engleză şi nici limba engleză nu-l iubeşte pe Manu. Era, deci, firesc ca Manu să rămână corigent pe toamnă la engleză. Engleza e o doamnă intransigentă, iar Manu a aflat asta pe pielea lui. În Maieru, copiii se joacă şi muncesc. Nu le pasă de limba engleză.

PLOAIE PLUS ŞAPTE ORI CINCI
Dani se oferă voluntar să stea la întrebat. Manu şi cu un copil cu hanorac verde se agaţă de nişte bare din lemn. Seamănă cu nişte maimuţe cum se clatină ei aşa. "Mă, potoliţi-vă, mă, că vă văd pe jos acuma." A fost vocea autoritară a unui nene responsabil cu... ăăă... responsabil cu. Sunt pusă la curent cu faptul că am de-a face cu nişte copii nu tocmai onorabili, pentru că acei copii onorabili stau acasă în familiile lor şi beneficiază de disciplină şi program.

Dani zice că a mai apărut şi la televizor şi că-i place să vorbească cu ziariştii, dacă am ceva mai greu de întrebat. I-am zis că da, am ceva mai greu de întrebat: "Cât fac cinci ori şapte? Repede!". Cinci ori şapte, cinci ori şapte... cinci ori şapte douăşapte. Am provocat ceva agitaţie cu greaua mea întrebare. Un băiat mai mare a zis că cinci ori şapte fac treişcinci şi apoi se opreşte. Din cer coboară ploaia şi aici îmi place cum am zis-o.

Ramonei îi place foarte mult de mine. Ramona a absolvit a treia. Ramona a auzit de Rebreanu. "Cine a fost Rebreanu?" "Rebreanu a fost... Rebreanu a fost... nu ştiu cine a fost Rebreanu, dar am auzit de el." Toţi copiii au auzit de Rebreanu, dar nici unul nu ştie mai exact să spună domeniul de activitate al lui Liviu Rebreanu.

"Eu cred că Liviu Rebreanu a fost un pictor." "Da, da, a fost un pictor." "Şi ce a pictat Liviu Rebreanu?" Copiii tac şi afară plouă, plouă/ nu-i trecut de ora nouă,/ iar în privirea noastră/ nu e loc de dumneavoastră. Copiii nu ştiu ce a pictat Liviu Rebreanu. Şi apoi ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. Ramona e fascinată de mine şi-mi zice "dumneavoastră", deşi eu îi zic să nu.

Copiii răspund "da" când le propun să ne jucăm "ascunselea". Pe vremea noastră noi ziceam "faţa", aici, în Maieru, se zice "ascunselea" sau "ascunsa".

Mă pun io. Copiii se ascund. Număr rar, ca să aibă copiii timp să se ascundă bine printre lemnele alea. Un copil mai rău stă în ploaie şi bate mingea. Îi zicem să vină şi el, dar el preferă să dea cu mingea-n poartă. Chiar dacă e goală poarta, el tot nu reuşeşte să dea gol. Dani zice că el e mai bun. Adică el, Dani, e mai bun decât copilul ăla care e şi profesionist pe deasupra, căci joacă la juniori. Zece. Douăzeci.




Treizeci. ... Suta. "Cine nu e gata, îl iau cu lopata şi mănâncă ciocolata." Niciodată n-am înţeles de ce "mănâncă ciocolata" e considerată o ameninţare, că eu aş fi vrut să nu fiu gata ca să mănânc ciocolata, dar în fine, acum sunt prea mare ca să-mi mai pun asemenea întrebări şi oricum, nu mă mai joc de mult în fiecare zi.

INVINCIBILII
Copilul care ştie cât fac cinci ori şapte râde de mine şi de poezia mea. Ceilalţi s-au ascuns şi aşteaptă să-i găsesc. Băi, deci îi încurc. L-am scuipat pe Manu şi trebuia să-l scuip pe alt băiat. Pe un băiat Ionuţ. Pe urmă am scuipat-o pe Ramona. Oricum, n-au nici o şansă ca s-ajungă înaintea mea pentru că ei trebuie să se dea jos de pe un morman de lemne, pe câtă vreme eu trebuie doar să mă lungesc după ei şi gata. Raportul de forţe e inegal în favoarea mea. Acum înţeleg de ce nu mai am dreptul să mă joc cu copiii. Înţeleg asta cu o tristeţe dureroasă.

Copiii vor să ne jucăm "Baba oarba". Protestez că "Bine, dar plouă", iar copiii protestează că "Nu plouă chiar aşa", protestez că "Ne udăm hainele, transpirăm, stăm în ploaie şi apoi răcim", copiii protestează că "Nu răcim, că noi ne-am mai jucat în ploaie şi n-am răcit" şi apoi nu mai am nimic de protestat.

Mă pun io. Mă simt ridicol orbecăind după copii şi înţeleg din nou de ce nu mai am dreptul să mă joc cu copiii. Înţeleg asta cu o tristeţe dureroasă. Mă întreb dacă Scriitorul cu "sî" mare, pretextul prezenţei noastre în Maieru, satul cu cei mai mulţi copii din România (două mii din opt mii de locuitori) asistă la scena asta şi ce ar spune el dacă mi-ar şti gândurile. Nu cred c-ar fi de acord cu mine.

Ramona mă atinge şi fuge apoi repede. La fel fac şi ceilalţi. Se mişcă îngrozitor de agil, iar eu îngrozitor de bătrânos. Sunt o babă bătrână cu dinţii de lână. Le spun asta şi copiilor, iar ei râd şi se bucură. E foarte bine să te joci în curtea şcolii, chiar dacă plouă. Colegul meu, Dragoş, îmi zice că mai bine mă dau bătută, că niciodată n-o să înving. Că pot să mă joc până mâine, că ăştia sunt neobosiţi. Asta cam aşa e.

Le spun copiilor că au învins, dar ei nu sunt foarte fericiţi de asta. Ei sunt fericiţi că se joacă, ei nu sunt fericiţi că înving sau sunt învinşi. Acum mai înţeleg o dată de ce nu mai am dreptul să mă mai joc, pentru că eu vreau să înving, nu vreau să mă bucur. Înţeleg asta cu o tristeţe dureroasă.

Pe urmă ne jucăm "sticluţa cu otravă". "Sticluţa cu otravă" e un joc cu totul nou, eu nu mai jucasem niciodată "sticluţa cu otravă". Tu trebuie să întinzi mâna, cu degetele răsfirate aşa şi fiecare copil te ţine de câte un deget şi tu zici "sticluţa cu nu-ştiu-ce-ţi-vine-ţie-n-minte-să-zici": cu suc, cu supă, cu apă, dar dacă zici "sticluţa cu otravă" toţi copiii fug de tine şi tu trebuie să-i prinzi.

Un fel de leapşa dacă nu mă-nşală pe mine memoria, doar că are ritualul ăsta la început, doar aşa, ca să pici de fraier. Crecă. Să te simţi otrăvitor. Dacă alergi după un copil şi-l atingi, e rândul lui să se pună, dar el are o scăpare: dacă vede că te apropii, se aşază pe vine şi scapă. E clar leapşa pe ouate, ce să mai discutăm.

Copilul care stă pe vine nu are scăpare să mai joace, decât dacă vine un altul ca "să-i dea un sus", adică să-i tragă o bastoarcă lejeră-n cap şi el gata, s-a resuscitat. Deşi mi se pare complicat, nu e deloc aşa, dar copiii ăştia crecă se pun la încărcat în priză sau ceva, că au un suflu ceva de speriat. Io umblu ca lovită de dambla după ei, dar tot nu reuşesc să le fac nimic. În fine. Zic că mai bine hai să se joace ei ce vor ei şi eu doar să mă uit. No bun!

COPIII FAŢĂ CU METEOROLOGIA
Se face o cruntă selecţie: pe versuri. "Şarpele cu clopoţei/ Face pipi-n chiloţei/ Piş, piş, piş/ Ieşi afară din tu-fiş." Mai sunt şi altele. De exemplu asta: "Pe terenu' Bucureşti/ Joacă Steaua şi Piteşti/ Mingea e la Ene/ Ene e-n izmene/ Şut, gol/ E portaru-n curu' gol." "Vai, mă, ce urât. Părinţii voştri ştie?"





Ramona:"Într-un palat de cio-co-la-tă/ Tră-ia o zâ-nă fer-me-ca-tă/ Doamne, ce frumoasă era/ Rochia de pe ea". Şi mai era unul, dar nu l-am mai reţinut, doar că se termina cu "Lasă-mă, bărbate-n pace/ Să-mi aleg pe cine-mi place/ Din echipa de purcei de la Moş Andrei". Eu ştiu aia cu "Din Oceanul Atlantic/ A ieşit un peşte mic/ Şi pe coada lui scria/ Ieşi afară dum-nea-ta".

Şi ieşea afară copilul pe care pica ultima silabă. Le-o zic p-aia cu an-tan-te/ dize-mane-pe/ dize-mane-compane/ an-tan-te", da' se vede că nu le place. Nu insist să le bag pe gât versurile mele.
În Maieru, ce copil vrea, merge la câmp să-şi ajute părinţii cu munca.

Noi am nimerit în Maieru în preziua Sânzienelor şi copiii abia aşteptau să se facă seară ca să dea foc la cauciucuri. "Păi şi dacă plouă? Nu vedeţi cum toarnă din senin aşa?", "Păi mereu plouă de Sânziene, dacă nu plouă de Sânziene e semn rău, în nici un an n-a fost senin de Sânziene". Zic să mă cuplez cosmologic sau cum e aia. Idealizez legătura copilului de la sat cu natura şi nu fac bine.

Aş vrea să aud un copil cum vorbeşte de vreme doar uitându-se la cer. "Da' tu te pricepi să zici ce vreme o să fie doar uitându-te la cer?" "Nu, de ce să mă uit la cer? Am televizor acasă. Mă uit la meteo. Acolo zice cum o să fie vremea, că eu sunt om şi nu pot să ştiu, dar cei de la Institut de-acolo ştiu, pentru că au calculatoare şi de aia.

Doar atâta ştiu, că dacă seara e cerul portocaliu la apus, a doua zi o să fie foarte cald, în rest nu ştiu". Îţi mai zic eu una: "Dacă noaptea luna arată de parcă poţi să-ţi atârni traista-n ea, a doua zi o să fie senin". "A. Interesant." A zis doar aşa, ca să nu mă jignească.

"Da' ţie ce materie-ţi place cel mai mult?" "Mie? Sportul." "Da' ţie?" "Tot sportul." Şi bineînţeles, întrebarea de baraj: "Da' ce vrei tu să te faci când o să fii mare?" "Nu ştiu, nu m-am gândit.", "Eu vreau să fac bani.", "Eu vreau să plec în Spania să muncesc acolo", "Eu vreau să muncesc în construcţii, că acolo se fac bani", "Eu am terminat cu «be» şi cu «fe be»".

Viluţ şi Alex şi cu încă un băiat sunt trei fraţi. Mai au şi un alt frate, dar el nu era acolo când am fost noi. Muncesc mult şi aşa vor să facă şi pe viitor. Vor să plece din sat, că la sat "nu prea e viitor". "Şi nici n-ai ce să faci. N-ai din ce să trăieşti aici." Oare în alţi ani din ce-or fi trăit oamenii ăia? Şi cum reuşeau de trăiau cu paişpe copii? Acum, părinţii cu mulţi copii sunt consideraţi "tâmpiţi" pentru că nu ştiu "să se ferească" de cei care consideră că au drept absolut asupra propriei vieţi.

Oraşul îşi extinde încet, dar sigur prejudecăţile lui colosale şi în familiile de la sate. Doamne ajută să nu ajungă asta şi aici, în Maieru! Orice adult care trece pe strada principală a Maierului se bucură tăcut de prezenţa copiilor. Au în privire ceva ciudat, complicat de spus în cuvinte. Cine s-ar fi gândit, acum hăt ani, pe vremea când Rebreanu nu era decât un copil, că de aici, din creierii munţilor, avea să crească ditai scriitorul?

Poate că e stupid, dar nu mă pot abţine să nu mă gândesc la ce or să facă mai departe copiii din Maieru. "Niciodată să nu repeţi o experienţă reuşită", spune un american al cărui nume îmi scapă acum, da' crecă asta e cam stupid, dacă mă raportez la Maieru. Cu riscul de a cădea într-o idealizare idioată, am să spun că sunt convinsă că Maieru o să mai dea ţării şi alte personalităţi. Nu se poate altfel.