Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
M-am întâlnit cu Maestrul Codrescu la Radiodifuziune – o instituţie care pune mare preţ pe voce! - , unde înregistra o piesă de Lucian Blaga. O părticică din "corola de minuni a lumii". Aşa a fost dialogul cu Maestrul Codrescu. "The Voice"…
Citiţi toate articolele din campania Jurnalului Naţional - Români care mai au ceva de spus
Jurnalul Naţional: Să-ncepem cu "Moara cu noroc", deşi nu e primul dumneavoastră film. Spun asta pentru că, o dată cu filmul ăsta, lumea s-a cam prins cine avea să fie Constantin Codrescu… Sau poate şi mai devreme? Mai devreme a fost filmul "Nepoţii gornistului".
Constantin Codrescu: Mai înainte de "Nepoţii…".
Mă gândesc la vremea când aţi fost student…
Vă referiţi şi la activitatea teatrală?
Şi la activitatea teatrală. Pentru că şi filmul, şi teatrul au o voce, pe care lumea o ţine minte şi care poartă numele Constantin Codrescu. Cine şi-a dat seama primul, dintre profesorii din Institut, de potenţialul vocii dvs.? A fost cineva, bănuiesc…
Nu mai ştiu… În orice caz, în anul II am avut şansa extraordinară de a o avea profesoară pe doamna Aura Buzescu. Asistent era Vlad Mugur, cu care eram foarte bun prieten de familie. Vlad a fost o importantă perioadă din viaţa mea, un foarte apropiat şi cinstit prieten, ceea ce a contat foarte mult. Ne întâlneam deseori, ne sfătuiam… După asta, viaţa ne-a mai separat…
Pe-atunci am primit propunerea de a juca într-un spectacol care era de fapt prezentat pentru absolvenţii anului IV: "Unchiul Vanea", de Cehov. Sorana Coroamă îşi dădea examenul de absolvire la Regie, cu "Noaptea regilor", aşa că ea m-a invitat să joc şi-n acest spectacol. Jucam două roluri diametral opuse, Vanea şi Sir Toby. Era nebunia tinereţii care m-a îndemnat să accept asta. Peste ani de zile am mai jucat rolul Vanea şi-n radio, peste alţi ani am regizat "Unchiul Vanea" cu studenţii mei de la Facultatea Ecologică. Unchiul Vanea fost ca un leit-motiv al vieţii mele. Şi al activităţii artistice. Ca şi crez uman, ca şi experienţă. A fost ca un circuit foarte special.
V-aţi regăsit în acest rol, l-aţi "îmbunătăţit" pe măsură ce a trecut vremea?
S-ar putea… Poate mi-am schimbat sau completat gândirea despre personaj, atunci când anii au trecut şi experienţa a devenit mai consistentă din punct de vedere artistic. Am avut o imagine complexă despre Cehov, despre personajele şi textul lui, despre lumea lui Cehov. O lume de o stranietate şi de un farmec unic!
Vă plac ruşii în teatru mai mult decât alţi dramaturgi?
Rusu-i rus! Teoretic, ştiam câte ceva despre ruşi. Când eram mai tânăr, i-am cunoscut pe cei din romanul lui Radu Tudoaran, "Un port la răsărit". Pe vremea aceea, a-l citi era un act de disidenţă, ba chiar de inconştienţă.
A fost interzis.
Da. Eram elev în clasa a V-a la Colegiul Naţional "Sfântul Sava" şi, după o vară întreagă de lecturi recomandate, m-am prezentat în toamnă cu o recenzie despre "Un port la răsărit", ceea ce pe majoritatea profesorilor i-a şocat. Cu o singură excepţie: profesorul Vărzaru, de română. Un om superb, care cred că provenea din zona basarabeană.
Acest act de curaj mi-a adus şi glorie, şi condamnare. Din acea carte am început să adulmec această lume, dar mai înainte, când eram copil, am fost, într-o ultimă vară când s-a mai putut pătrunde în perimetrul basarabean, până la Celaltea Albă, în vacanţă, cu bunica mea. O vacanţă specială, cu o mare răscolitoare, cu privelişti care mi-au rămas în minte, cu acea insulă misterioasă plină de stufăriş şi de siluete care nu prevesteau nimic din ceea ce avea să vină…
Am reuşit târziu, prin anii ‘70 cu Teatrul Mic, să mergem într-un turneu la Moscova şi la Leningrad. Astfel m-am simţit mai aproape de parfumul acela vechi pe care-l aveau oamenii, străzile, clădirile, în general tot imperiul ăsta. Dar pe unde treceau ruşii, lăsau în urma lor atâta tristeţe, nemernicie umană, lipsă de respect!
Mai simţiţi parfumul acelor ani? Romantici, cehovieni, dacă vreţi?
Ei au însemnat tinereţea mea. Viaţa îţi rezervă experienţe superbe şi tragice în acelaşi timp. Am rămas şi rămân fascinat de tinereţea mea, de dragostea mea absolută pentru teatru, pentru că-n acei ani am fost pe rând: actor,regizor, scenograf şi profesor. Profesor sunt şi-acum.
Profesia asta a fost făcută cu crezământ. În ea am existat. Cu ea m-am culcat. Cu ea m-am sculat. Cu ea am trăit. Cu ea m-am bucurat.
Spuneaţi adineauri de vocea mea… Da, poate are un timbru mai special. Am avut grijă de ea, n-am "otrăvit-o" prea rău. Într-adevăr, sunt ocazii când mă duc pe undeva şi nici n-apuc să mă prezint, că mi se spune: "A, poftiţi maestre!". Nu e vorba de nume, ci de timbrul vocii. Cred că am lăsat ceva în urmă şi sunt onorat că am făcut-o.
Vocea n-a fost în totalitate meritul dvs, aşa aţi fost dăruit…
Fără doar şi poate! La început nici n-am fost conştient de asta.
În acest context, vreau să-l întreb pe profesorul de actorie Constantin Codrescu: ce părere aveţi că-n zilele noastre, la facultăţile de actorie – la UNATC cel puţin - nu se mai pune aproape deloc accent pe voce, pe impostaţie? Dacă stai în sala de teatru şi asculţi atent, mai ales actorii tineri, nici nu-nţelegi ce vorbesc…
N-aş vrea să vorbesc despre UNATC. O să vă spun de facultatea Spiru Haret, unde predau. Cuvântul nu mai are valoare, nu ştiu cum să spun. Totuşi, teatrul este arta de a rosti, de a te face auzit, înţeles, de a comunica un text. Nici textul nu mai are valoare. După modesta mea opinie, teatrul e într-o mare criză, într-un mare dezechilibru.
De unde se trage asta? Să fie lipsa de cultură una dintre hibe?
Categoric! Studenţii mei nu ştiu dacă au citit o carte în patru ani…
Vă întreb pentru că atunci când actorul tânăr citeşte un text - în cazul "spectacolelor-lectură" - sau când rosteşte un monolog, ai impresia deseori că nu înţelege ceea ce citeşte şi că n-a văzut rândurile alea în viaţa lui, că n-are habar despre ce-i vorba…
Se-ntâmplă ca atunci când lucrăm scene rupte dintr-un text consacrat, clasic, care-i practic un abecedar al meseriei, să-mi dau seama că ei nu cunosc decât scena aceea şi atât. Nu citesc piesa întreagă!
Dar ce le spuneţi?
Ce să le mai spun? Orice le-ai spune, ai senzaţia că vorbeşti în faţa unei sticle!
Totuşi, meseria de actor e ca aceea de medic: o faci din chemare, nu din obligaţie. De ce au mai venit la facultatea asta?
Toate meseriile îşi au chemarea lor. Sacrul lor.
Asta mai mult decât altele.
Indiscutabil! Eu cred că ei n-au venit să facă o meserie din asta, ci pentru experienţă. Experienţă care, din păcare, nu mai e rentabilă din punct de vedere financiar, decât dacă extinzi puţin aria.
După cum văd eu că se petrec lucrurile la televiziuni, astăzi e un alt cult. Sunt tot felul de apariţii ciudate care n-au nici o legătură cu profesia asta. Meritorie mi se pare iniţiativa de marţea a TVR Cultural de a readuce în memorie texte, spectacole şi actori care au înnobilat profesia asta. Ne aflăm aici, în interiorul Radiodifuziunii, căreia mă închin cu smerenie şi mare recunoştinţă pentru că s-a străduit să păstreze ştacheta sus în ceea ce priveşte produsul artistic şi propunerea artistică.
Sigur că acum e din ce în ce mai greu, pentru că problema asta a banului ne-a acaparat pe toţi. Am făcut, în ultima vreme, parte din mai multe comisii de festivaluri. Am fost chiar şi preşedinte de juriu. Am văzut câteva spectacole, unele texte erau interesante, dar propunerea pe care o vedeam pe scenă m-a îngrozit. Ceva cumplit! Aveam senzaţia, aşa cum spuneaţi mai devreme, ori că n-au citit textul, ori că nu l-au înţeles, ori că n-au vrut să-l înţeleagă! Oferta era lamentabilă. De o vulgaritate, de un exhibiţionism şi o beţie după sex. Ceva de domeniul coşmarului. Uite că am plecat de la "Moara cu noroc" si am ajuns aici. "Moara…" e o bijuterie fără preţ în viaţa mea. Am păstrat-o, o păstrez şi probabil o să plec cu ea în mintea mea, în sufletul meu. O să păstrez acolo toţi oamenii care au fost în jurul meu atunci, cu tot… Viaţa noastră azi e destul de agitată. Eu, din fericire sau din păcate, sunt ceva mai retras, am fugit la Ghermăneşti, unde m-am instalat împreună cu copiii şi soţia mea. Toate astea mi-au redat bucuria de a mă reîntoarce în mijlocul unei mici naturi, care-i plină de floare, de câteva vieţuitoare, de sufletul lor.
În afară de problema de sănătare de acum trei ani, ce alte motive vă fac să vă izolaţi?
Tocmai asta vreau să vă explic. În lumea asta mă simt străin. Mi-e din ce în ce mai greu să comunic. Ai mei nu mai sunt… Am revăzut acum câteva zile cu emoţie şi cu mare plăcere, filmul lui Dan Piţa: "Bietul Ioanide". Un film cu un destin nemeritat. O pleiadă de actori ai generaţiei mele care sunt o încântare! Am avut o senzaţie, după ce l-am vizionat, de n-am putut să dorm noaptea. Eram, parcă, printre năluci: eu, singur, printre nefiinţe. Eu am rămas aproapre singurul. Maeştri străluciţi… Mă uitam şi-mi spuneam: "El nu mai e… nici el nu mai e… nici el…". E cumplit.
Ştiu, toţi ne ducem, fie că suntem sau nu pregătiţi pentru pasul ăsta. Ne retragem, la un moment dat, din lumea asta pe care eu nu o înţeleg şi nu pot s-o accept. Trăim şi într-o aglomerare de evenimente din afară, dinăuntru, peste care domină un singur sentiment: lipsa de dragoste. Nu mai ştim şi nu mai putem să iubim. Eu tot repet la infinit un banc. Cea de-a doua parte a lui nu se putea naşte dacă în zilele noastre nu constatam o surpare tragică la nivel interior. Adică nu-i suficient să moară capra vecinului, ci trebuie să moară şi vecinul! Asta e înfiorător!
Studenţilor dvs le predaţi, pe lângă lecţii de actorie, şi lecţii de viaţă? Vă ascultă cineva?
Vai de mine! Asta e nenorocirea! Am senzaţia că mă aflu în faţa unei suprafeţe dincolo de care nu e nimic. Sunt priviri care se uită la tine cu o claritate copleşitoare şi total dezarmantă. Dacă încerci să vezi vreun ecou realizezi că: nici n-au auzit, nici n-au reţinut. Cred că se-ntreabă: "Ce-are, dom’le cu noi? De ce ne chinuieşte? La ce ne foloseşte tot ce ne spune?".
Când aţi constatat toate astea?
Din an în an e tot mai rău. Ultima generaţie pe care am avut-o la Facultatea Ecologică sunt copiii mei de suflet. De atunci, de la promoţie la promoţie, înstrăinarea şi lipsa de comunicare sunt tot mai evidente. Şi nu numai în profesia noastră se întâmplă asta, ci peste tot. Vă repet, am uitat să iubim! Asta e cea mai mare tristeţe a mea. Din cauza ei am fugit. Acolo unde m-am retras, am sentimentul că cei din preajma mea mă iubesc. Florile, pomii, vietăţile, ochii celor dragi… Asta e forma mea de dezertare din lumea asta, de autoapărare. Am încercat să fac faţă competenţiei şi n-am reuşit, pentru că lupta se poartă cu nişte mijloace pe care eu nu le am. Nici nu cred în miza acestei lupte. Nu ne mai respectăm, nu ne mai admirăm simbolurile, iar o ţară nu poate supravieţui fără simboluri, fară crezuri, fără demnitate. Totul este vulgar, urât.
Mă uitam de curând la televizor, la marifestările de Ziua Unirii. Indiferent de ce părere ai de X sau Y, cum poţi să-ţi batjocoreşti simbolurile, imnul, drapelul, ziua aceea? Sau cum poţi să te umpli de glorie pe umerii unora care nu mai sunt? Cum poţi să te trezeşti beneficiarul – şi ce beneficiar?! – al unor drepturi pe care tu le-ai câştigat prin nimic? Sau prin crimă! Când? În acea parodiacă revoluţie de acum 21 de ani, plină de uneltiri şi de frământări şi de-o parte, şi de cealaltă! Cine a omorât acolo? De ce a omorât? Cine a îngropat atâta tineret? Poate domni sau doamne din umbră care azi îşi clamează cu atâta vehemenţă dreptul la ce? La ceva ce-ţi aduce o bunăstare efemeră.
Da’ o meriţi sau nu? Nu se mai gândeşte nimeni la asta. Ne ascundem, minţim, înşelăm şi chiar ucidem. Cu o mare, imensă uşurinţă. Ne-am molipsit de ororile lumii ăsteia! Ce s-a întâmplat acum câteva zile la Moscova… De ce trebuie să plătească oameni nevinovaţi? Suntem în stare, pentru o sută de lei, să omorâm pe cineva. Aşa am ajuns. Unii dintre noi suntem la capătul drumului. Abia ne mai ţinem să nu lunecăm la fund. Copiii ăştia însă n-au nici o preocupare.
Pentru că aţi amintit de lumea-n care trăim, modelul Constantin Codrescu mai are ce căuta în ea?
Păi de-asta m-am şi retras. Nu vreau să bat la uşi străine. Sigur că mă simt exclus, dar nu numai de-acum. Şi-n ‘77 şi mai înainte, în ‘53, ’58… Am plătit preţ mare pentru încăpăţânările mele.
În ‘77 am avut curajul să plec în plină glorie şi ascensiune profesională de la Teatrul Mic, după ce-am avut o discuţie "amicală" cu Săraru. Am părăsit Capitala, am plecat la Târgu Mureş, unde am fost profesor, apoi la Teatrul din Satu Mare. Teatre populare. Nici nu mai ştiu câte am făcut! La Brăila am redimensionat o minunată, tristă şi veche clădire a unui teatru superb, care cred că va rămâne. Am făcut ceva. De-asta am şi plecat de-aici. N-am avut sentimentul că pierd. Când am revenit, eram deja socotit venetic în capitala ţării. Nu mai era ce-a fost...
Ce înregistraţi acum, la teatrul radiofonic?
Din fericire, s-a reuşit să se adune o echipă cu care înregistrăm, în sfârşit, "Zamolxe", de Lucian Blaga. Ceea ce face domnişoara Udrescu mi se pare mai mult decât meritoriu. E mai mult decât onorant şi pentru noi, actorii. Mă înclin cu respect în faţa acestei în instituţii în care s-au produs nişte schimbări în bine.
Aţi avut o viaţă şi frumoasă, şi mai puţin…
Viaţa mea e frumoasă! Am reuşit să decantez, să îndepărtez ceea ce nu era de dorit. E o resemnare pe care trebui s-o accepţi. Francezul n-are un cuvânt pentru "pensie" sau pentru "a ieşi la pensie"…
A la retraite!
A la retraite! Să te retragi decent. Mai superb decât atât nu se poate spune.
Elegant. Dacă e adevărat că noi, oamenii, atunci când venim pe lume, ne asumăm destinul pe care-l vom trăi, ca pe un scenariu pe care actorul îl citeşte înainte de spectacol, dvs ce vă asumaţi din toată viaţa dvs?
Fanatica mea credinţă e că dacă noi, oamenii, avem capacitatea de a iubi şi de a urî, între aceste două limite, eu am optat, cu îndârjite, pentru cea dintâi. Pentru iubire. Cu toate păcatele ei, că şi iubirea are păcate. Dar mă mândresc cu asta. Am iubit mult mai mult decât am urât. De fapt, cred că nici nu ştiu să urăsc. Am dispreţuit, asta da. Şi mi-a fost silă.
Credeţi că mai avem vreo şansă să ne revenim? Şi dacă da, cum?
Suntem atât de departe de revenire! Am fost atât de bogaţi, la un moment dat. Acum au mai rămas atât de puţini oameni cu o gândire simplă, cinstită, creştină şi aceia izolaţi, în creierii munţilor. Drumul spre revenire e extrem de dificil. Toată lumea vorbeşte despre revenirea economică. Dar economia nu-şi va putea reveni atâta vreme cât moralul, umanul e în mare, mare suferinţă.
Mai uşor poţi să recuperezi ceva la bursă, decât la bursa vieţii. A apărut totuşi un fenomen nou. Unii s-au trezit în miezul lui şi nu ştiu ce să facă . Însuşi faptul că pot să vorbesc cu dumneavoastră e un lucru superb. Înainte nu puteam să fac asta, să comunic. De frică. E dreptul de a putea să-mi spun nişte gânduri deschis, cu convingerea că vor rămâne pe pagina de ziar sau dacă nu, în amintirea dumneavoastră. Mi se pare un lucru extraordinar. E dreptul la o libertate la care eu n-am mai sperat. Cei care beneficiază azi de acest superb sentiment ori nu-şi dau seama de dimensiunea lui, ori iau din el doar partea extrem de facilă, chiar grotescă, uneori, a sa. E de neînchipuit de greu de urcat Golgota, ca să ne revenim. Nu ştiu dacă ne gândim la asta.
Nu poţi să prosperi peste noapte. Trebuie să fim conştienţi că toţi trebuie să facem ceva, să ne îndreptăm spre ceva, pe principii morale, cu poticneli, cu erori, cu bucurii, cu tot ce presupune drumul ăsta. Dar la noi, unu-n dreapta, altu-n stânga. Ne tăiem craca de sub picioare. Dăm cu stângu-n dreptul. Avem un sentiment de distrugere absolut de neimaginat. Paradoxal, eu sunt un optimist! Nu un speriat. Viaţa poate să fie frumoasă dar nu făcându-ne că nu cunoaştem, că nu ştim, că nu ne interesează!
Vorbeaţi de ultimii dumneavoastră "copii de suflet". Vă rog să mă corectaţi dacă greşesc. Am asistat, acum câţiva ani, la Teatrul Act, la un examen de absolvenţă a unei generaţii de studenţi la actorie. Era piesa lui Caragiale, "Năpasta". Dumneavoastră eraţi profesorul acelor copii?
Da, da.
Erau nişte copii foarte talentaţi. Se simţea "tuşa" maestrului Codrescu în jocul şi-n vocile lor. Era acolo o fată care mie mi-a plăcut în mod deosebit, care juca rolul "Anca". Ce s-a ales de acei copii?
Acei copii reprezintă un "apendice" al ultimei speranţe. Unul dintre ei se ocupă de agricultură. Are o gospodărie de porci, pare-mi-se. Altul, care atunci când era student, lucra undeva la planificare, la Teatrul Nottara. Cred că a rămas acolo. Un alt băiat, care-l "făcea" pe Gheorghe, şi-a deschis un atelier fotografic, unde există şi un fel agenţie de impresariat pentru tinerii actori. Fata a plecat cu bărbatu-său peste mări şi ţări. Acum e pe un vas de croazieră. Nu ştiu exact ce face însă atunci când a plecat era îngrijitoare.
Incredibil! Dar ştiţi la ce mă gândesc? La faptul că actualii dumneavoastră studenţi văd că n-au nici o şansă în meseria pentru care se pregătesc, atâta vreme cât colegii lor mai mari s-au ratat. Poate de-asta nu mai au nici un chef să-nveţe?
Da. Unii au reuşit, totuşi. Vă dau un exemplu. Un baiat joacă în spectacolul acesta nou al lui Tocilescu, de la Teatrul Metropolis, "Nevestele vesele din Windsor". Dar e o excepţie. Eu cred că ne-am luat pe noi haine pe care nu ştim a le purta. Ne-am aruncat într-o mare superbă, dar periculoasă.
În care nu ştim să-notăm.
Ştim aşa, mai ciobăneşte! Ne învârtim printre subtilităţile dintr-un joc absurd, în care am uitat să iubim. Pe chestia asta Dumnezeu e foarte supărat pe noi.
Citește pe Antena3.ro
