Romania la Sosea: Imperiul artizanatului

Cu toata instructia austro-ungara pe care a facut-o sute de ani, nici Transilvania nu a scapat de geniul Balcanilor. Desi stau mai prost ca regatenii in privinta spiritului comercial, ardelenii exceleaza totusi in bazaruri ambulante pe marginea drumurilor.

Pipe, cani, canite, cosuri de nuiele, cergi, obiecte sculptate in lemn, tablouase cu Dracula, ceramica, fete de masa brodate sau cusute cu motive, cutii de bijuterii cu schepsis, presuri, suporturi de sticla, scaune din rachita, ii, pieptare, palarii, cojoace: cam asta e oferta de pe marginile drumurilor din Ardeal...

Ardelenii stau mai prost decat regatenii cand vine vorba de spiritul comercial. Oamenii nu ies cu galetusa cu rosii la sosea, nici cu branza, lapte sau miere. Iar cu tuica, cu atat mai putin. De fapt, am auzit un neamt venit in Romania spunand ca tuica nu se poate cumpara, trebuie sa o procuri. In schimb, mai gasesti cate un tigan care vinde pepeni de cinci kile, dar incearca sa te convinga pe tine ca are zece.

Insa nici Transilvania, fiind in Romania, n-a scapat de geniul Balcanilor, cu toata instructia austro-ungara pe care a facut-o timp de sute de ani. Daca-i musai sa gasesti un bazar, il vei gasi, caci acolo unde sunt drumuri sunt multi oameni, si oamenii trebuie sa traiasca din ceva.

CUSATURI. De cum iesi din Cluj-Napoca, tot pe DN 1, spre Oradea, intalnesti tarabagii care vand obiecte artizanale. Inainte le mergea mai bine, dar anul acesta, cel putin aici, la marginea orasului, comerciantii s-au inputinat.

"Sotia face cusaturi. A invatat mestesugul acesta de la batrani. Si bunica, si tatal ei stiau sa coasa. Noi vindem aici, la dunga drumului, de 25 de ani", povesteste batranul. Are 60 de ani si toata viata a fost sofer, iar acum, la pensie, trebuie sa faca ceva ca sa traiasca decent, dar se mandreste ca a trimis marfa de-a lui si-n America sau Japonia.

Batranul mai spune ca asa putini turisti ca anul acesta n-au fost niciodata si ca multi "vecini de drum" au tras obloanele si au plecat. "Pai, eram vreo 22 aici si acum am mai ramas trei-patru", spune barbatul, amarat ca primarul Boc nu vrea sa-i aprobe construirea unui chiosc, ca sa nu se mai chinuiasca cand vine ploaia sau cand e frig afara. Singurul lucru constant este acela ca suvenirurile cu Dracula se vand inca bine.

GLOBALIZARE. Comerciantii se adapteaza la cerintele pietei

MAIESTRIE. Ne suim in masina si plecam mai departe, tot catre vest. Ajungem in Capusul Mare. Aici, lucrurile devin mult mai organizate. La una din trei porti atarna cate un stergar, cate un ilic, o patura, iar imediat langa este un chiosc cu de toate. Oamenii si-au deschis bazarul in batatura si stau la marginea drumului toata ziua, sa serveasca clientii. Unii au afacerea asta de 20 de ani, altii, numai de doi. Din pacate, sunt extrem de reticenti daca te vad cu o hartie si un pix in mana. Brusc, nu vor sa-ti mai vanda nimic.

Incerc sa pun "armele" in buzunar si sa-mi activez memoria, iar situatia se imbunatateste. In droaia de lucruri am ochit un costum popular vechi. Are cam 100 de ani, este din zona Aradului si nu se vinde prea bine. "Vin oamenii de la sate si ne mai aduc cate un costum popular. Se vand tare greu. De fapt, despre nimic nu se poate spune ca se vinde bine, de-aia avem atat amar de marfa, sa vindem din fiecare ce se poate", spune femeia cu un puternic accent unguresc, dupa care ma roaga jenata sa nu ma supar, dar n-ar mai sta de vorba cu mine pentru ca ea este "vinitura in sat" si si-ar vedea de ale ei.

Am mai incercat sa scot cu clestele cateva cuvinte si de la altii de prin sat. Cea mai bucuroasa de vorba s-a dovedit a fi o batranica care statea pe o banca, la gard, si cosea un mijloc de stergar. Zambetul mi s-a topit pe fata insa cand am realizat ca eu nu stiu decat romaneste si ea doar ungureste. Din fericire pentru mine, una din "armele" pe care le mai aveam era prietena mea care, ca orice ardelean care se respecta, stie ambele limbi.

Ea imi talmaceste ca batranica nu-si mai aduce aminte de la cine a invatat cusatura si nici pe la ce varsta. Acum i se pare ca stie de cand lumea. De fapt, este socotita intr-atat de maiastra, incat lucreaza in special partea de mijloc a panzelor, care trebuie sa fie mai elaborata si care se coase pe un petic negru, care apoi se aplica pe fata de masa. Si ea, ca si romanul pe care l-am intalnit la marginea Clujului, se plange ca abia isi duce batranetile.

Ii pare extrem de rau ca nu stie romaneste. Cand era mica a mers la o scoala maghiara, a facut putina carte, iar apoi a venit razboiul, a crescut, s-a maritat, a avut copii, a trait mereu in aceeasi comunitate, iar romaneste n-a mai apucat sa invete. "Cine vorbeste doua limbi face cat doi oameni", mai spune batranica, iar eu nu pot sa spun decat ca "asa-i!".

MOSTENIRE. Mestesugul s-a transmis de la o generatie la alta

NIMICURI. Mergand iarasi catre vest, zece kilometri mai la vale, aveam sa ajungem la destinatia noastra - satul bazar. In "Izvorul Crisurilor" nu exista poarta care sa nu aiba langa ea un chiosc intesat de obiecte artizanale, iar varietatea de lucruri este vadit mai mare decat tot ce am vazut pana atunci. De fapt, la "Izvorul Crisurilor" toata lumea din asta traieste. Tot satul, cu casele lui asezate de-o parte si de alta a drumului, este un imens bazar, cu aproape 100 de chioscuri, care se deschid in fiecare dimineata si in care poti gasi lucruri extrem de frumoase, mestesugite, parca din alte vremuri, dar si tot felul de chiciuri, cum ar fi Matriosca cu chipurile presedintilor rusi sau americani. Dar asta se intampla pentru ca vanzatorii incearca sa se adapteze la ceea ce se cere.

"Oamenii nu mai cauta lucrul de mana, vor tot felul de nimicuri", spune una dintre batranele maghiare care locuieste in sat si care vinde in special cusaturi. Ea inca nu a cedat spiritului comercial si nu pune pe taraba alte nimicuri in afara de margele, dar si acelea facute dupa tipicul portului din zona. Femeia are in casa chiar si o camera, care se poate vizita si care este aranjata dupa moda veche ungureasca, cu dulapuri vopsite, cu perne invelite in fete cusute si cu cuverturi pe pereti.

Pe o alta femeie, care are chioscul chiar vizavi, o gasim cu acul in mana. Dar nu tot ce are de vanzare este facut de ea. Doar panzeturile si cutiile din lemn pentru bijuterii, pe care le face ginerele ei. "Restul aducem din Secuime sau din Maramures. Aici, in sat, vand numai de doi ani, dar din asta traiesc de 25. Pana acum mergeam vara la Neptun si acolo vindeam. Noi aici asta am deprins de la parinti... inca si bunicii nostri tot din asta traiau. Nu stiu de unde au deprins sau cine i-a invatat, dar se ocupau inca de acum 100 de ani cu comertul cu artizanate, iar noi am continuat sa ducem aceeasi viata", povesteste femeia.

Tot de la ea am aflat ca cei mai fideli clienti sunt cei plecati din tara - romani sau maghiari - care de fiecare data cand vin inapoi acasa cumpara cate ceva, ori ca sa faca un cadou, ori pur si simplu ca sa-si mai potoleasca dorul.