Sa curga berea pe soare sau ninsoare

La Niculitel, in Tulcea, si in Vran-cea, berea este cel mai bun prie-ten al omului care vine de la mun-ca. La halba, la sticla, la pet, berea il ajuta sa treaca peste greutatile vietii. Cititi si: Tara aviarei cu bere

REFACERE. Munca la camp e grea. O bere te pune pe picioare

La Niculitel, in Tulcea, am mers sa vedem cripta celor patru martiri. Nu am vrut sa ratam nici ocazia de a ne satisface papilele gustative, dar mai ales pornirile boeme gustand din vinul pur de Dobrogea. Vinul de Niculitel. Iar in Vrancea ne-am dus... sa ne spalam cu vin pe fata.

Dealuri acoperite cu vita-de-vie. Cam micuta, cam prapadita. Dar ce, parca noi suntem specialisti in vii? Incepem sa ne facem socoteli: cati litri de vin sa cumparam? Vin original!

Ajungem in centrul Niculitelului pe drumul hartopit. La rascruce sunt vreo trei carciumi. Dar ochii ne cad pe una mai laturalnica, unde atarna o firma frumoasa din lemn, pe care scria: "Vin nobil". Ne inspira ceva galben-auriu, suc de Dobrogea, innebunit de soare, cu alunecari insinuante atunci cand va fi turnat in pahar. Hmmm... Intram la "Vinul nobil". Asteptam sa ne loveasca prieteneste un miros dulce-acrisor cu iz de lemn. Miros de crama. Ne loveste si ne trezeste din vis un miros de benzina. Localul are doua incaperi, ba chiar si o masa de biliard. Trecem cu vederea mirosul de benzina - mai bine aduceam masina la adapat! - si zambetul ne reapare pe fete atunci cand vedem un butoi cu vin lafaindu-se pe tejghea. Vin alb: 20.000 litrul. Poate ca e asa de ieftin pentru ca este de aici, de-al lor. Normal, e zona viticola. Lacomi, am fi vrut sa cumparam tot butoiul. "Luati de gustati" ne indeamna carciumareasa. Luam cate un paharel. Gustam... Cam moale, cam apos, cam tulbure. E, asa o fi vinul de Niculitel. Cam dezamagiti, plecam cu sticla de trei litri plina doar pana la doi. Intrebam de unde am fi putut cumpara niste coniac. De la MAT. De la MAT? Mai exista MAT? Da, in capul satului. Fericiti sa descoperim existenta unei relicve comuniste, alergam intr-un suflet la MAT. Vedeam carciuma aceea - pe care o stiam din vremea copilariei noastre, cu un mic cerdac si inauntru cu mozaic pe jos, cu tejgheaua plina de pahare si de toiuri. Si ce gasim? O curte imensa, bine ingrijita, cu multe cladiri. Cu un chiosc al portarului si doi catelusi de lapte care, cat am strigat ca in pestera - e cineva pe aici? - , s-au tinut numai de pantalonii nostri. Nimeni. Nimeni. In sfarsit, apare un nene. Refuza sa ne dea orice informatie. "Veniti maine, domnu’ inginer stie". In spatele cladirilor cu etaj sunt halele in care altadata se producea vin. Altadata. Pentru ca acum au luat MAT-ul unii din Basarabia. Vin toamna, iau strugurii de la oameni, fac coniacul si apoi pleaca. E tot ce putem afla. De fapt, daca nu era MAT-ul pe care il stiam noi, nici nu ne mai interesa.

CALDURA MARE. In asteptarea autobuzului, dupa o bere rece, o discutie despre viile din zona

ALTE VREMURI. Pe drum, un batran se sprijina de un bat si priveste in jurul lui. Are o mutra simpatica. Il cheama Cornel Echim si are 68 de ani. Ca sa intram in vorba cu el, il intrebam de unde am putea cumpara niste vin de Niculitel. "Nu aveti de unde!" "Cum nu avem de unde?" "Asa, acum oamenii nu au vin pe aici. Viile s-au dus. Nu vedeti ce chinuite sunt!?" "Am vazut, dar am crezut ca asa trebuie sa arate." "Cum, asa nesapate si lasate in paragina?" "Pai, noi tocmai ce am cumparat niste vin de Niculitel. Cum de unde? De la «Vinul nobil!»" Batranul se uita la noi, asa dintr-o parte. Incepe sa rada. "De unde, dom’le, vin de Niculitel? Daca or mai avea oamenii, asa, prin casa. Dar oricum nu-l vand, il tin pentru ei. Pentru o nunta, pentru un botez. Acum se face vin din pastile." "Din pastile? Cu zahar?... Adica noi am luat vin facut din pastile?" Ridica din umeri. Treaba noastra, adica. Nea Echim a trecut prin multe la viata sa. A prins si vremurile cand pe dealurile astea erau vii multe, dar erau ale boierilor. Atunci nu aveau parte de cine stie cati struguri. Apoi a venit colectivizarea. Se pare ca a fost multumit pe vremurile acelea. Mergeau oamenii la colectiva, ingrijeau de vie, la IAS, iar dupa cules se alegeau cu produse sau cu bani. Tot era ceva! Acum... nu au mai avut bani, viile sunt in paragina, sunt parasite. Pe ici pe colo cate un teren care mai este ingrijit. In rest, durere mare. Nea Echim, da stii ca vine UE si trebuie schimbata toata via, cu anumite soiuri? "Da? Si? Si asa asta este pe duca!"

Ne luam la revedere. "Nu o sa gasiti vin pe aici. Anul trecut a fost o ploaie cu o piatra si a distrus tot!" Atunci, tanti de la "Vinul nobil" ce ne-a dat? Ne intoarcem in centru. Mai intrebam cativa oameni daca au vin de Niculitel. Aceeasi privire intelegatoare si acelasi ridicat din umeri. E clar, ne intoarcem la carciuma cu titlu nobiliar. Intram. O luam tare pe tanti. "Ia spuneti, vinul asta e original sau e din ala din pastile?" "Cum sa fie dom’le din pastile?!" Se zborseste la noi. "Dom’le, eu fac alergie daca nu consum produse naturale. Ma ia dracu!" "Stati linistiti. Vinul este de buturuga!" "Da’... de unde ati avut vin din asta daca pe aici nu s-a facut?" "Cum de unde? L-am adus din Vrancea!" "Asa??!! Adica la Niculitel singurul vin care se gaseste e... din Vrancea?" "Da! De ce?" Pentru ca... si auzim din nou povestea cu viile lasate in paragina, cu ploaia si piatra. "Dar dumneavostra aveti vie?" "Am vandut-o. Ce sa fac cu ea?"

NOBLETE. Vinul este nobil, la Niculitel, in Vrancea

COT LA COT. Cand iesim, fix in centrul localitatii, unde este caminul cultural - la rascrucea aceea plina de carciumi, vedem un camion cu o remorca imensa din care coborau, de nu se mai terminau, oameni cu sape in spinare. Innegriti de soarele campului. Si toti, absolut toti - femei si barbati - sareau din camion si isi gaseau loc la carciuma - "SC Niculitel & ...ceva" din fata statiei de "BUS". Am alergat intr-un suflet. Sa mai prindem si noi o masa. Ne-am simtit ca acasa. Adica la Bucuresti. Aici nu mai era ca la Sfantu Gheorghe. Femeile acasa, barbatii la carciuma. Buimaciti de soarele ce ardea fara mila, obositi de atata munca - beau cot la cot cate o halba de bere de 1,5 lei sau sticla, vreo 2 lei sau 2,5. Un rand... doua. Gurile incep sa se dezlege.

Un barbat pe la vreo 35 de ani. Se numeste Neamtu. Gheorghe Neamtu. "De unde veniti?" "De la sapa... nu se vede?" "Cat se plateste ziua de munca?" Omul ne priveste pe sub gene si raspunde: "Daca mergi cu mancarea ta, 300, daca primesti mancarea de la ei, 250." Nu va faceti sperante, nu este vorba despre RON, ci lei vechi. 250.000 lei vechi. Chipul brazdat de soare si de vant, mainile batatorite de sapa, hainele peticite si pline de praf, sudoarea care i se prelingea pe la tample, toate ne demonstrau ca ai nevoie de curaj si conditie fizica sa poti face fata unei zile de munca la camp. "La ce ati fost azi?." "La floarea-soarelui. La noi asta se cultiva mai mult acum." "Pai, via cine o sapa?", nu ne lasam. "Ce vii, doamna? Ca acu’ nu mai exista. Oamenii mai au prin curti cate ceva, acolo mai sapa si uda, dar ce e la camp acu Dumnezeu mai stie. Nu e sapata via si nici udata de cel putin sase ani. Nu ne plateste nimeni sa mai muncim la ea. Si e pacat. S-a ales praful de viile noastre."

De la alte persoane aflam ca prin zona ar fi o persoana care a intrat in afaceri cu niste spanioli, c-o fi, c-o pati. Dar nu dau detalii. Se tem. Persoana are bani si face ce vrea ea. Adica nu face nimic la vie!

Oamenii muncitori stau la crasma. Oamenii... din lumea buna a satului aveau coltul lor de piata. Sedeau de vorba impartasindu-si amintiri de altadata... si priveau valatucii de praf care se ridicau dupa fiecare masina sau cotigi trase de magari. Din interiorul localului auzim ultimele refrene la moda si, culmea, nu sunt manele. Ritmurile insa ne imbie la o seara de discoteca. Intram sa vedem daca am putea veni seara. Ne trasneste un miros de hazna. Iesim ametiti si o tulim din Niculitel. Nici vin n-am baut, nici nu vrem sa ne mai puta! Si incercam sa ne luminam sufletele cu putina credinta. Poate doar credinta sa mai imbrace in lumina traiul umil al oamenilor din Niculitel, un loc ciudat si aspru. Asa ca ne oprim la Cripta celor patru martiri: Zotic, Attal, Kamasis si Filip. Sa ne mai revenim putin.

COMOARA

Niculitelul ascunde secrete. Unul a iesit la iveala in 1971, cand apele ploilor au spalat pamantul unei stradute din nord-vestul comunei, descoperind o portiune a unei bolti in care cativa curiosi s-au si repezit cu tarnacopul, crezand ca au de-a face cu cine stie ce comori. Dar, surpriza! In interior nu se aflau decat oseminte! Sapaturile arheologice au adus la lumina o cripta care adapostea moastele a patru sfinti mucenici, primele descoperite pe teritoriul tarii noastre. Inscriptiile in limba greaca din interiorul criptei atesta moastele a patru martiri pentru Hristos: Zoticos, Attalos, Kamasis si Philippos. La doi ani de la descoperirea lor, Sinodul Bisericii Ortodoxe a decis ca moastele celor patru sa fie depuse in patru racle la Manastirea Cocos din apropiere.