Biografia aşteptării

Lucia Aurora Simion a implinit, in noiembrie anul trecut, zece decenii de viaţă. A venit pe lume intr-o Europă care nu mai putea răbda pacea. A crescut printre soldaţii ruşi şi romăni care rechiziţionaseră casele de pe strada ei. Nici al doilea război mondial nu a cruţat-o. Bărbatul ei a ajuns in infernul din URSS. Ea avea să-şi intălnească propriul coşmar. Â

Două uşi imense ce se deschid spre un salon. In această incăpere nu au voie să intre in celelalte 364 de zile ale anului. Este camera musafirilor, locul in care părinţii lor ii primesc pe prietenii care le calcă pragul. Acum doar paşii lor se aud pe podea. Inăuntru se află bradul luminat. Mama ii strănge pe toţi şapte in jurul ei ca să-l intămpine impreună pe Moş Crăciun. Pe tată. Tărgu Frumos, judeţul Iaşi, acum aproape 100 de ani.


Pentru Lucia Aurora Simion, care in noiembrie anul trecut a implinit zece decenii de viaţă, tihna copilăriei a durat foarte puţin. A venit pe lume intr-o Europă care nu mai putea răbda pacea. Cănd avea 8 ani a inceput primul război mondial. A crescut printre soldaţii ruşi şi romăni care rechiziţionaseră casele de pe strada ei. Băştinaşii erau asediaţi de spaimă. "Imi amintesc că localnicii ii primiseră bine pe militari, dar se temeau. Vremurile erau tulburi. Uneori tata le intreba pe căpeteniile ruse care veneau la noi ca să joace poker cum se va termina totul. Vorbeau in franceză. Atunci, căte unul se oprea şi răspundea cu sinceritate: «Je ne sais pas». Nu ştiu. In rest, nu ziceau nimic despre acest subiect. Erau şi ei ingănduraţi. Nimeni nu putea nici măcar să bănuiască cine va căştiga. Am aflat că in anul 1917, cănd Rusia s-a retras, aceşti generali au fost executaţi chiar de ostaşii pe care-i conduceau", povesteşte Lucia Aurora Simion.


MUTILAŢI. In căminul familiei Rusch se instalase comandantul trupelor ţariste. "Era un cazac grozav şi aprig, dar un om cumsecade, care ştia să se poarte. Nu ne-a deranjat niciodată." Tatăl ei, care era droghist şi ţinea un mic laborator de preparate farmaceutice, işi dădea aşa cum ştia mai bine obolul: "Fiindcă avea o constituţie bolnăvicioasă, nu a fost chemat pe front. Ii ingrijea insă pe răniţi intr-un spital, impreună cu surorile mele. Pe mine nu mă lăsau să merg acolo, pentru că eram prea mică. Totuşi, mi-au rămas in minte grozăviile care se petreceau. Odată am văzut un om cu o mănă tăiată. Era contabil. Altul avea gura sfărtecată."


In 1922, părintele ei a murit din cauza unei pneumonii. "Il păstrez in minte ca pe o icoană. A avut un suflet bun şi ne-a crescut cu dragoste. Ii port recunoştinţă pentru tot ce-a făcut pentru noi." S-a mutat la Iaşi impreună cu mama pentru a urma cursurile Facultăţii de Ştiinţe Naturale. Şi-a incheiat studiile la vărsta de 24 de ani. S-a căsătorit cu Ştefan Simion la puţin timp după susţinerea examenului de capacitate. I se repartizase un post de profesoară in Oradea, insă a obţinut o derogare ce i-a permis să predea la Botoşani, acolo unde lucra soţul ei. "Era doctor militar". In 1936 a născut-o pe Doina. Lumea se pregătea pentru cea mai mare conflagraţie a secolului al XX-lea. "La noi apăruseră legionarii, conduşi de Corneliu Zelea Codreanu. Ii vedeam tot mai des pe străzi şi mă feream de ei. Dacă ii supărai, te omorau. Nu le păsa de nimic, te impuşcau fără să te judece. Aşa cum s-a intămplat cu Iorga…"


EXILUL. Al doilea război mondial nu i-a cruţat. In iarna anului 1943, bărbatul ei a ajuns in infernul din URSS. Ea avea să-şi intălnească propriul coşmar. Au urmat luni intregi de aşteptare deznădăjduită. Se intreba in fiecare zi dacă Ştefan se va mai intoarce. A fost nevoită să-şi abandoneze casa şi să plece. Exilul s-a sfărşit in satul Beharca, din apropierea Craiovei. "Am pierdut atunci tot. E ingrozitor să-ţi iei copilul, căteva bagaje şi să te urci intr-un tren fără să ai habar unde vei dormi cănd vei ajunge, ce vei mănca, cine te va ajuta… Să-ţi laşi in urmă căminul şi să pleci spre nicăieri. Acolo se afla o comunitate militară şi, datorită unei familii binevoitoare, am reuşit să ne facem rost de o cameră in care să dormim."


FOAMETEA. Foametea băntuia intreaga ţară. "Erau zile cănd nu aveam pur şi simplu ce să punem in gură. Atunci, mergeam prin grădinile ţăranilor şi scormoneam pămăntul ca să găsim cartofi. Cănd era păine, luam căte 40 sau 50. Le tăiam in felii şi le puneam la uscat pentru a le putea mănca mai tărziu. Nu puteam şti cănd vom mai avea un asemenea noroc. Imi amintesc că, la un moment dat, cumpărasem o căpăţănă de vită care nu avea pic de carne pe ea. Cănd au văzut ce aveam, oamenii au inceput să mă intrebe de unde am luat-o, cum am reuşit să fac rost de ea. Se uitau la acea ţeastă de bou ca şi cum ar fi fost ceva extraordinar. Vă puteţi imagina ce timpuri trăiam."


PRIZONIER. Ştefan Simion a căzut prizonier lăngă cotul Donului. Convoiul in care se afla a intrat intr-o ambuscadă. "Se indrepta spre mare. Nemţii care au fost capturaţi atunci au fost impuşcaţi. Pe el l-au dus in lagărul de la Oranki, la nord de Moscova. Chiar atunci se intorcea in ţară. A avut un ghinion teribil." Era atăt de tulburat, incăt, in noaptea in care a fost aruncat in puşcărie, nu şi-a mai putut aminti numele fiicei sale. "I-au cerut mai multe informaţii. Mi-a povestit apoi că stătea şi se găndea intruna la asta, dar nu reuşea să se concentreze. Nu mai ştia cum o cheamă pe Doina." Ea a aflat foarte tărziu. Trimitea scrisori prin Crucea Roşie, in speranţa că va primi veşti. Răspunsurile nu au venit niciodată. "Ştiu că sosise in ţară divizia «Tudor Vladimirescu», din care făcea şi el parte. Am mers la gară şi am inceput să mă plimb pe peron, printre militari, cu o fotografie a lui Ştefan in mănă, intrebănd in stănga şi-n dreapta dacă il cunoaşte cineva. Nimeni n-a putut să-mi spună nimic. Intr-un tărziu, s-a apropiat de mine un sanitar care mi-a zis adevărul. Vă mărturisesc că nu imi dau nici acum seama cum am ajuns acasă. Mi se impleticeau picioarele." Peste căteva luni a primit un telefon. In receptor a auzit glasul celui pe care-l credea pierdut: "Cănd am realizat a cui e vocea, tot ce am putut să ingaim a fost «E Ştefan!»...." Era liber. Peste căteva zile, in poarta casei a apărut un bărbat foarte slab şi obosit, imbrăcat in haine ruseşti. La inceput nu l-a recunoscut. Doar după ce s-a apropiat a inţeles că străinul era el. Se intorsese intreg, dar locul in care fusese incarcerat ii luase ceva. "Inima i se imbolnăvise acolo. A şi murit din cauza unui stop cardiac."

La un pas de Siberia

Intr-o noapte a anului 1944, la ora două, Lucia Simion a fost trezită din somn şi luată de acasă de nişte necunoscuţi.
Au escortat-o la Consulatul Sovietic. "Din cauza originii mele etnice germane aveau de gănd să mă trimită in Siberia. M-au ţinut pănă a doua zi, la ora şase după-amiază. Ce-am văzut acolo... Cum despărţeau mamele de copii... Ce plănsete sfăşietoare erau. Mi-au pus o grămadă de intrebări şi, in cele din urmă, m-au lăsat să plec. Peste două săptămăni m-au chemat iar. De data asta imi imaginam că s-a sfărşit, că nu mai am nici o scăpare. Am plecat resemnată, dar nici atunci nu m-au deportat. Peste căteva zile m-am intălnit intămplător cu politrucul care mă interogase. L-am intrebat de ce m-au lăsat in pace. M-a salvat faptul că părinţii mei erau cetăţeni ai Romăniei. A contat şi căsătoria mea cu un romăn. Alături de ziua cănd am aflat că Ştefan a fost prins, acelea au fost cele mai triste momente din viaţa mea."