Cănd doar cerul te face să te simţi liber

In anii ’50 a locuit cu domiciliu forţat in Lăteşti, in inima Bărăganului, in satul populat cu condamnaţi, moşit de totalitarismul feroce. 480 de foşti deţinuţi politici, majoritatea ieşiţi din inchisoare. Printre aceştia, soţia şi şoferul Mareşalului Antonescu, Lilica Codreanu - soţia liderului legionar Corneliu Zelea Codreanu, scriitorii Paul Goma şi Adrian Marino, fostul ministru de Externe Ionel Pop, diferiţi activişti politici de rang inalt in partidul naţional ţărănesc şi alţii.


Suferinţele acestora s-au intrepătruns cu necazurile eroului nostru, fostul "puşcăriaş pe motive politice", Radu Vasile. "Liber eram doar inspre cer, spre acea vecinătate fără ingrădiri: sărmă ghimpată imprejurul tinereţii mele - este ce a reprezentat perioada inchisorii şi a domiciliului obligatoriu", caracterizează Radu Vasile perioada petrecută ca "deportat" in Bărăgan. Lăteşti era unul dintre aşa-zisele sate noi aşezate pe malul braţului Borcea, aproape de Dunăre. Dintre camarazii de "rang" inalt işi aminteşte clar, de parcă ieri i-a văzut, de soţia Mareşalului Antonescu şi consoarta Căpitanului Zelea Codreanu, de scriitorul Goma şi criticul literar Adrian Marino. "Soţia Mareşalului şi Lilica Codreanu nu se tolerau. Cănd se apropiau una de cealaltă intorceau capul şi treceau fără să-şi vorbească", povesteşte Radu Vasile.


TINEREŢE CONFISCATĂ. Povestea lui e lungă. "Tatăl meu era un om avut, dar totul a clădit prin muncă cinstită, cu sacrificii. La 23 aprilie 1952, la ora două noaptea, au pătruns in casă şase securişti care m-au arestat. Mi-au confiscat toate actele şi un aparat de fotografiat. Am fost catalogat drept duşman al poporului şi condamnat". Un fapt care ar fi putut justifica această presupusă vină este şi legătura pe care a avut-o familia sa in mod cu totul intămplător cu familia comandantului legionar Codreanu. Fratele Căpitanului, Decebal Codreanu, aflat la studii la Iaşi, a stat in gazdă la tatăl său.


După 12 ani de puşcărie, la eliberare, Radu Vasile a fost anunţat că va trebui să locuiască cu domiciliu obligatoriu intr-un sat din Bărăgan. Cei doi ani s-au făcut pănă la urmă şase. Şi aşa a ajuns să pătimească 18 ani fără nici o vină. "Mi-au confiscat tinereţea", precizează bărbatul. Intreaga familie a avut de suferit, intrucăt soţia sa a fost dată afară din echipa Teatrului Naţional din Iaşi imediat ce el a fost arestat. In ziua eliberării din inchisoare a primit biletul de ieşire, dar nu i-au dat drumul, l-au băgat intr-un loc unde se aflau numai hoţi de buzunare, prostituate, "pleava societăţii". A aşteptat aproape o zi, infricoşat, pănă să fie chemat de comandantul puşcăriei care i-a anunţat destinaţia: nu acasă, ci intr-un sat amărăt din Cămpia Romănă.


SOSIREA. A ajuns mai intăi in Gara Feteşti, in fostul judeţ Ialomiţa. S-a prezentat la securistul urbei, care l-a trimis insoţit de un miliţian la Lăteşti, colonia nu de mult timp infiinţată in apropiere. Nici unul dintre deţinuţi nu avea voie să iasă din perimetrul satului. Au primit căte 250 de metri pătraţi de teren pe care aveau voie să-l cultive, unii primiseră casele celor care se eliberaseră mai devreme, alţii şi-au ridicat chiar ei locuinţe, cum a făcut şi Radu Vasile. Basarabenii işi construiseră case din chirpici de lut, cu pari din copaci drept piloni de sprijin. Alţii şi-au incropit de-a dreptul bordeie in pămănt. Eroul nostru a fost intămpinat de un bun prieten. Amicul său stătea deja de un an şi işi făcuse o casă ţărănească. A dormit vreo patru zile la el, a vorbit la telefon cu soţia sa, aflată la Iaşi, pentru a-i spune că poate veni să locuiască cu el, şi i-a explicat cum poate ajunge pănă la Feteşti.


LUCRU. Ce făceau deţinuţii in sat? Unii munceau in grădină sau la IAS-ul comunei, alţii citeau sau scriau, cum era cazul lui Goma şi a criticului literar Adrian Marino. "Nu te obligau să munceşti, dar traiul intr-un astfel de loc era destul de auster". Doamna Antonescu primea vizita fostei sale secretare, o femeie cu suflet, de un curaj nemaipomenit. "Cu tot pericolul ce-l implica o astfel de vizită, femeia, liberă de altfel, venea deseori". Aducea măncare, pachete cu tot felul de bunuri ce ii erau necesare soţiei Mareşalului, care ţinea pe lăngă casă şi o pisicuţă simpatică. "Pentru acea doamnă era un risc asumat, pentru că te duceai la căpitanul de securitate de la Feteşti şi dădeai raportul despre ceea ce urma să faci. Acolo el trecea numele, domiciliul pe care il aveai şi ce credeai că se va intămpla. După aceea dădea telefon la Bucureşti făcănd şi el la răndul lui un raport in care spunea: a venit doamna Sacăz, cu alea-alea, să facă aia".


PORCAR. Goma şi Marino nu şi-au făcut casă. Pe Radu Vasile l-a ajutat directorul IAS-ului Burdujani, Vasile Gheauru, cu unele materiale de a putut să-şi ridice locuinţă. "Pentru că munceam de dimineaţă pănă seara la IAS, directorul Gheauru, care era inginer agronom, a căpătat simpatie pentru mine şi m-a ajutat". Aşa a ajuns să lucreze la ferma comunistă de stat la plantat puieţi de piersic, apoi a muncit mult timp ca porcar, a ingrijit şi păsările crescute acolo. In acelaşi loc lucra şi fostul şofer al Mareşalului Antonescu cu care a stat de vorbă de căteva ori.


PATRIA. Radu Vasile nu a bănuit că va rămăne şase ani in domiciliu obligatoriu. "Doi ani era perioada normală, dar cănd implineam termenul, mi se prelungea iar, şi am stat pănă ce s-a desfiinţat DO-ul, cum e cunoscută in limbajul prescurtat al deţinuţilor acea perioadă. Intrebam dacă nu plec acasă, dar mi se spunea: cu dumneata e altă treabă, dumneata injuri partidul şi guvernul. Şi comuniştii scoteau dintr-o mapă un act in care scria că mai am doi ani. Spuneau că o să stau acolo pănă imi va creşte barba pănă la pămănt".
In ’64, cănd s-a intors la Iaşi, a incercat să caute ceva de lucru. La forţele de muncă il refuzau, soţia era şi ea fără serviciu. Neajutoraţi, au crezut că vor muri de foame, pănă cănd directorului unei intreprinderi i s-a făcut milă şi l-a angajat ca muncitor necalificat.


INFORMATORII. In DO existau şi informatori. Şi-a dat seama de acest lucru după un incident ce l-a avut ca protagonist pe Adrian Marino. A părăsit satul incercănd vigilenţa celor de acolo. Seara, pentru a crea impresia că se află acasă, a lăsat la geam o lampă să ardă. Lumea ştia că citeşte pănă tărziu. El insă plecase la Cluj, la o iubită. Intre timp, un "codoş", cum li se spunea trădătorilor, a verificat că nu e acolo şi l-a denunţat. Nervos, Radu Vasile işi exprimă dezaprobarea, chiar ura faţă de oamenii care fac astfel de acte.
Pe cănd se afla la munci, la podul de la Cernavodă, la kilometrul 4 Saligny, a vrut să omoare un astfel de om.

Anti-Tito

Işi aminteşte de un moment cănd relaţiile din Romănia şi Iugoslavia se inrăutăţiseră. La un moment dat, au făcut un panou mare de scăndură ce il infăţişa pe preşedintele Iugoslaviei, Tito, cu faţa plină de sănge, cu capelă militară pe cap. Panoul era deosebit de mare, indreptat spre sărbi. "Era atăt de inalt, că nici nu ştiu cum a fost montat. Sărbii, văzănd panoul, au tras in el cu tunul şi l-au nimerit făcăndu-l ţăndări".