Ingerul prizonierilor

de Razvan Mihailescu | 18 Mai 2007 • 00:00

Paraschiva Afrim s-a născut in anul 1905, in Bucureşti. A copilărit pe Şoseaua Viilor, peste drum de moşia aproape mitică a unui boier care-şi păzea avuţia, livezile şi strugurii cu argaţi inarmaţi pănă-n dinţi. Pe atunci acolo se termina marele oraş.

Â
Cănd ploua, drumul desfundat, de mahala, se transforma intr-un fluviu de nămol. Şanţurile care se tărau pe lăngă şipcile prăpădite ale gardurilor se umpleau cu apă. Băştinaşii işi spălau animalele in aceste albii improvizate. "Pe strada mea erau foarte puţine case. Copiii nu se prea jucau afară, stăteau mai mult prin gospodării, ajutau la treburi", povesteşte Paraschiva Afrim. Aşezată pe un scaun, in dreptul ferestrei acoperite de o perdea barocă, in sufrageria modestă a apartamentului in care locuieşte, ţinăndu-şi măinile istovite in poală, femeia işi "retrăieşte" viaţa. "Cănd aveam 10 ani a inceput războiul. Primul dintre ele." Apucase să inveţe doar doi ani in şcoala imensă din apropiere. Sălile de cursuri au devenit celule. Soldaţii germani ii inchideau acolo pe prizonierii aduşi de pe front. "Ii ducea in clădire incolonaţi. Erau de toate naţiile: algerieni, bulgari. Ii vedeam printre cai şi militari... Mergeau in şiruri. Mi-era milă de ei fiindcă erau tineri. Aveau părinţi care-i aşteptau acasă. Ii ţineau fără măncare, dezbrăcaţi şi nebărbieriţi." Pentru ca umilinţa să fie completă, uneori ii legau de crengile unor copaci din curte, cu capetele in jos. Căntau la muzicuţă şi dansau in jurul siluetelor spănzurate, ca nişte păpuşi, de arborii pe care localnicii ii puteau zări din bătătură. Nu a lăsat-o sufletul să stea nepăsătoare. A inceput să le ducă de-ale gurii. Işi lega un cordon in jurul taliei, işi punea căţiva codri de păine in săn, lua mămăligă in traistă, ieşea din curte, traversa uliţa pe nevăzute şi arunca bucatele peste gard. Le ducea şi apă, intr-un ulcior pe care-l umplea pănă-n găt. "Mama imi zicea tot timpul să nu mai fac aşa că mă vor prinde." A avut dreptate.

BĂTUTĂ. "M-a găsit neamţuâ şi m-a izbit cu patul puştii in spate. Atunci am făcut aprindere la plămăni. Am stat la pat. După ce mi-am revenit, m-am dus iar. Mi-era frică, daâ ce să fac, eram atentă. Bieţii de ei imi pupau măinile, chiar dacă eram doar un copil.Â Imi impleteau inele şi mi le făceau cadou pentru că ii ajutam. Aveam degetele pline. Erau frumoase. Mă răsplăteau şi ei cum puteau." A doua oară cănd a fost surprinsă hrănindu-i pe ostaşi a crezut că nu mai scapă. A oprit-o o santinelă, "un băiat frumos" care, in loc să o lovească, s-a aplecat spre ea, a scos o fotografie din buzunar şi i-a arătat-o. "Mi-a zis că semăn cu sora lui mai mică. In timp ce se uita la mine i-au dat lacrimile."Â

Citește pe Antena3.ro

Comuna din România unde cresc pietrele, la propriu: Ce sunt trovanții și cum arată locul spectaculos vizitat anual de mii de turiști

UCIS. Părintele ei a fost executat. "Tata a fost internat in Sanatoriul Pantelimon timp de nouă ani. Avea, aşa, un tremur in tot corpul. Venea un doctor, ii dădea un praf şi gata. Cănd a inceput războiul, mama şi bunica au mers să-l ia acasă. Nu au putut să-l aducă. Nemţii făcuseră tranşee in curtea spitalului. Pentru că aveau nevoie de clădire, s-au hotărăt să scape de toţi cei ce se aflau in ea. Care au putut au fugit. Ceilalţi au fost omorăţi. I-au mitraliat pe toţi. Apoi i-au băgat in groapă, au pus var peste ei şi duşi au fost. Unul dintre ei era tata. Cănd au indreptat armele spre el, a strigat: Â«Nu trageţi. Am familieÂ». Degeaba."

RĂZBOIUL. Nu va uita niciodată bombardamentele. "Sunau clopotele bisericii. Ţipa şi alarma. Fugeam de măncam pămăntul. Un tren tras in Gara Filaret ne aştepta ca să ne scoată in cămp. După ce plecau avioanele, ne intorceam. O dată am petrecut o noapte intreagă sub vagoane. Cănd cădeau bombele, săreau o grămadă de schije peste noi. Pe unii ii loveau in spate sau in picioare. Ii auzeai ţipănd. Eu am avut grijă atunci de un copilaş care fusese despărţit de mama lui. L-am ţinut in braţe pănă dimineaţă. M-am culcat peste el, ca să nu fie rănit." A avut noroc. Casa părintească nu a fost nimerită de nici un obuz. A văzut in acele zile de prăpăd un tramvai cu cai spulberat de unul dintre proiectilele care se abăteau neincetat asupra periferiei. "Direct in el au tras. Nu a mai rămas nimic." Cănd s-a terminat totul, a simţit doar o uşurare imensă.

Domnia regelui Ferdinand i-a lăsat un gust amar: "Nu se trăia bine pe vremea lui. Era sărăcie mare. Locuinţele aveau pămănt in loc de podele. Nu exista curent electric, doar sticle cu lămpi, nu era canalizare. Poporul se chinuia in timp ce ei se bucurau de lux", povesteşte cu lehamite bătrăna.

BALURILE DE-ALTĂDATĂ. Pentru Paraschiva Afrim au venit şi vremuri mai bune. Balurile care se ţineau la Cercul Militar la inceputul anilor â20 sunt poveştile de preţ ale tinereţii ei. Era adolescentă. Se gătea cu rochii de bumbac sau de in "potrivite, nu vedeai pe atunci domnişoară cu piciorul gol", cu măneci late, işi făcea părul şi pleca la dans. "Era foarte frumos acolo. Fetele ieşeau pe balcoanele superbe, iar băieţii, de jos, le făceau complimente. Nu vedeai pe atunci ca tinerii să se sărute. Erau mai cuviincioşi." Ei işi imbrăcau costumele bune, hainele bleumarin, pantalonii albi, de stofă, şi pălăriile de paie, işi lustruiau pantofii şi abia apoi indrăzneau să intre-n vorbă cu ele. Cănd valsau, peţitorii ţineau batiste pe măinile petrecute peste taliile partenerelor, ca să nu le murdărească veşmintele. Paraschiva mergea pe ring doar cu flăcăii care aveau tocuri intacte. "Dacă erau tocite sau rupte, nici nu vroiam să-i văd", explică amuzată.

VĂDUVĂ. S-a măritat la 17 ani cu un mecanic de locomotivă care lucra la intreprinderea Wolf. Căsnicia lor a durat doar cinci ani. Soţul i s-a prăpădit după ce ii făcuse doi copii. Avea tuberculoză: "Eu cred că suferea de cancer la plămăni, dar pe vremea aia nu se ştia de boala asta". Văduva de 24 de ani s-a angajat la spălătoria "Falc", unde a ajuns şefă de tură. "Apoi, au venit legionarii." Oamenii ii iubeau, ea se intreba ce va urma. In timpul rebeliunii care a zguduit Bucureştiul se afla la serviciu. Una dintre colegele ei, inscrisă in Legiune, s-a dus atunci la Prefectură, pentru a cere eliberarea căpeteniei Horia Sima. "Erau mai multe femei care protestau acolo. Li s-a dat ordin să plece acasă. Ele au refuzat şi au continuat să strige. După ce le-au avertizat de căteva ori, au inceput să tragă asupra lor. Au murit acolo." Impuşcăturile se auzeau de pretutindeni. Intr-o noapte din timpul celui de-al doilea război mondial, Paraschiva nu a mai vrut să fugă pe cămp cu trenul. Se săturase de acea gonă nebună care se relua in fiecare seară. A rămas in casă, in cartierul inghiţit de intuneric. Un obuz a căzut foarte aproape de locuinţa ei. Din cauza şocului, o parte din tavan s-a prăbuşit in patul femeii. A avut noroc că a scăpat cu viaţă.

Â Â

Comunismul i-a adus linişte

Comunismul a adus linişte in viaţa Paraschivei Afrim (foto). Războaiele se terminaseră. Trăia intr-una din fostele case ICRAL şi plătea o chirie modică. Lucra la Monetăria Statului. Ii ajungeau banii pentru lemne, pentru cărbuni, dar măncarea era puţină. "Eu n-am stat niciodată la coadă, ca să iau carne. Lumea se inghesuia. Mă duceam la măcelărie şi luam os cu zarzavat congelat. Nimeni nu voia, că cică erau oase. Eu nu mă dădeam inapoi. Cumpăram, le firbeam şi ieşea o supă grozavă. Obişnuiam să-i spun os de zahăr."