Mircea Albulescu - Actor datorita unei fete

Impulsiv, dar rabdator in "indeletnicirea actoriceasca", Mircea Albulescu deschide sertarul cu amintiri abia cat sa respire un fragment din copilarie, din perioada scolii sau a inceputurilor in teatru. Imbracat la costum, ni s-a infatisat cand ca un copil pus pe sotii, cand ca un om care isi ascunde suferintele.

Pe masa din centrul biroului sau mic troneaza laptopul, "cutiuta", cum ii place sa-i spuna. Din cand in cand, actorul priveste ecranul calculatorului si zambeste nepotului sau Vladimir, surprins de ochiul aparatului de fotografiat, in parc, pe tricicleta. "Am avut si eu cand eram mic", spune bunicul de pe-acum si-si sterge lacrimile ce-i curg, fara motiv, semn poate al imbatranirii ochilor. S-a nascut in Bucuresti si nu era zi cu soare in care sa nu-si scoata bicicleta si sa-i scartaie rotile pe cimentul ce acoperea curtea casei sale. "Am fost un copil razgaiat, mai ales ca eram si singur la parinti si toti se purtau cu mine de parca eram «botul de aur». Imi placea sa trag de coarnele bicicletei si imediat cadeam pe spate, apoi ma loveam la cap, de-ndata, imi aparea si cucuiul. Si stii cum se scapa de cucui?", ma intreaba, uitandu-se fix la mine. Ridic din umeri, si raspunsul vine prompt: "cu lama de cutit". Rade cu pofta. In minte-i apare mama, care venea ingrijorata si-i aseza pe crestet lama lata si rece a cutitului, apasand pe cucui, doar-doar da inapoi. "Era o femeie tare frumoasa, spune actorul despre mama sa. Provenea dintr-o familie de polonezi, pe nume Tempinsky. Ea catolica, eu botezat in religia tatalui, ortodox. Cu toate astea, cu ea ma duceam la biserica Baratia, iar cu tata la carciuma, unde o ascultam pe Maria Tanase". Acum, dupa atatia ani, de un singur lucru ii pare rau - mama lui nu l-a invatat ungureste.

MANDRU DE TATAL SAU. A invatat germana la o scoala nemteasca, apoi franceza, iar de dragul calculatorului s-a apucat si de engleza. Ar fi vrut sa se faca doctor sau muzician. Si asta fie si pentru a calca pe urmele tatalui sau, unul dintre cei sase copii ai unei familii nevoiase din Vlasca. "Tatal meu a facut muzica, dintr-o intamplare. Bunicii mei erau prea saraci ca sa-l dea la scoala, dar un unchi de-al lui l-a bagat «copil de trupa» la un regiment din Pitesti. Regimentul l-a dat la scoala si la liceu, tot el i-a platit si Conservatorul. Asa ca tanarul Vasile Albulescu a iesit dirijor de fanfara militara. A dirijat cea mai importanta fanfara militara, cea a regimentului de jandarmi pedestri", spune cu mandrie actorul, dupa care adauga, ca un soi de consolare: "oricum, nu cred ca as fi putut sa fac altceva in afara de teatru".

ADMIRAT DE DNA BULANDRA. A ajuns sa urce pe scena pe negandite, dintr-o privire aruncata unei fete. Fiind pe urmele ei, tanarul de-atunci, student la Scoala Medie de Arhitectura, (si asta nu datorita vocatiei, ci mai degraba apropierii institutiei de casa sa), a intrat intr-un Ateneu Popular cum erau numite casele de cultura. "M-au chemat sa cant la cor. Dar nu prea stiam. M-au pus sa dansez, aveam picioarele cam legate. Ce sa fac?! In clipa aceea, o doamna, care se numea Dinu si care iesise la pensie - lucrase la Teatrul National - mi-a spus: «Mai baiete, ia vino tu incoace!.» Si astfel, am intrat in echipa de teatru, unde am stat pana in 1950. A fost momentul in care m-am simtit legat de teatru pe veci, mai ales ca din anul trei de Arhitectura incepusem sa fac figuratie la Teatrul National si invatatura incepuse sa scartaie". S-a hotarat sa renunte la Arhitectura. Marele profesor Baltateanu l-a intors din drum, cu promisiunea ca dupa ce va termina scoala, il va lua sub aripa-i ocrotitoare. Mircea Albulescu a dus la bun sfarsit ceea ce incepuse, e drept cu ajutorul profesorilor care-l pasuiau si a colegilor care-i desenau plansele. La Teatru, a fost elevul Aurei Buzescu. Nici nu a apucat sa termine facultatea, ca Lucia Sturza Bulandra l-a si remarcat. Venise sa dea replica lui Victor Rebengiuc care se inscrisese la concursul pentru ocuparea unui post la Teatrul Municipal, actualul Bulandra. Actorul isi aminteste: "Imi terminasem «rolul» si o pornisem agale spre casa. Pe drum, am auzit pe cineva care striga dupa mine. Era nea’ Jenica Manta, actor la Teatrul Municipal. «Hai inapoi la teatru, ca te cheama doamna Bulandra». M-am intors, am mers in birou si dansa mi-a zis: «Albulescule, de ce nu esti pe lista la Municipal?» «Nu sunt, pentru ca nu m-am inscris. Eu o sa dau concurs la National, am zis eu mandru. Aici am venit numai ca sa dau o replica». «Nu dai nici un concurs, pentru ca te iau la mine, la Municipal. Si asa am ajuns la teatrul la care am jucat zece ani, apoi alti zece la Teatrul de Comedie, dupa care am ajuns la National, unde am ramas pana am iesit la pensie, in 1997».

DOR DE... TRECUT. Acum, dupa 50 de ani, timp in care a pasit pe scena teatrului cu respect si plecaciune pentru cea care i-a daruit toata recunostinta publicului, Mircea Albulescu, Iorgu, dupa cum este trecut in buletin, a renuntat si la profesia de dascal. Nici sport nu mai face asa cum facea in tinerete cand, impreuna cu Lucian Pintilie, a practicat atletismul. Din cand in cand mai merge la cate vreo intalnire, invitat de studentii de la teatru de prin diferite judete. Si nu uita, ca de fiecare data sa le spuna asa: "Cea mai importanta datorie a tinerilor este sa ma nege, punand ceva mai bun la loc. Este obligatia generatiilor care vin sa caute, sa aduca ceva nou". Acum, scrie versuri, citeste, se joaca pe calculator si duce dorul celor dragi. Ba fiului sau, pe care il vede destul de rar, fiind mai tot timpul plecat in strainate cu serviciul, cand nepotelului, cand fostilor colegi, ramasi pe veci prieteni. "Mi se face dor de Amza Pellea si de telefoanele pe care le dadea pe la doua dimineata pentru a ma anunta ca peste doua ore plecam la pescuit sau la vanatoare. Tin minte ca pe sotia mea o enerva ingrozitor, pentru ca trebuia ca cineva sa faca mamaliga pentru peste, iar daca misiunea cadea pe capul meu, nu mai apuca sa doarma nimeni", povesteste, cu umor, actorul.

"IMI FAC SINGUR CURAJ!" Pe sotie a cunoscut-o la un ceai, a "furat-o" de langa baiatul cu care se intalnea in acea vreme, iar la anul implinesc 50 de ani de casnicie. Impreuna au trecut prin multe: s-au chinuit ingrozitor pentru a avea un copil, apoi boala sotiei a fost o lovitura grea pentru toti. Actorul tace. Despre necazuri nu vrea sa vorbeasca. "Trebuie sa fiu optimist, spune el. Nu mai e loc de vaitat si pentru mine. La auzul unor intamplari, e mai bine sa zici «Da Doamne sa mi se intample si mie ce i s-a intamplat lui!», decat «Doamne ajuta sa nu mi se intample asa ceva mie! Asa ca mai bine vorbim numai despre lucruri frumoase»".

REGRET
"Mi-ar fi placut sa stiu ungureste. Mama vorbea foarte bine limba, iar romaneste foarte stalcit. De teama ca tatal meu sa nu zica ca noi am complota impotriva lui, ea nu vorbea cu noi ungureste. Pacat, stii cum se zice: «Cate limbi vorbesti, atata om esti»"

JOC
"Aveam examen cu o profa tare afurisita, iar eu nu stiam decat lectia «Piete deschise». Cand am tras biletelul, ce credeti, insa ca scria pe el? Piete deschise, da. Mi-am zis satisfacut: «Praf o fac!». Mi-a dat cinci. Dar n-am acceptat. I-am prins mana si am inceput sa-i declar cat de mult o iubesc. Statea pe scaun. Si fusta i se ridicase usor. O priveam languros. Ea tragea de fusta, eu ii ziceam mai cu foc. Intr-un final, mi-a zis rosie la fata: nota 7 si iesi din clasa. Se pierduse de tot" - Mircea Albulescu, actor

50 DE ANI

A jucat in peste 70 de filme si sute de piese de teatru. Despre regizorii Manole Marcus si Mircea Veroiu spune ca i-au influentat cariera, cel din urma ajungand sa adapteze rolurile pentru a i se potrivi actorului. A creat roluri in piese de teatru in care si-a dovedit maiestria artistica. A scos sapte volume de versuri, iar timp de doi ani (30 dec. 1992-4 aprilie 1994) a fost secretar de stat la Ministerul Culturii. Timp de 40 de ani a facut teatru radiofonic, vocea sa devenind inconfundabila. A fost distins cu "Ordinul Meritul Cultural" si "Ordinul Serviciul Credincios" in grad de Comandor, iar din 2002 este Societar de Onoare al Teatrului National din Bucuresti.

NUME BUCLUCAS

IORGU ALBULESCU. Unele amintiri il amuza, il induioseaza, altele insa si acum, dupa atat timp, il contrariaza Iorgu Albulescu in acte. Constantin Albulescu in certificatul de nastere. Mircea Albulescu in viata de zi cu zi. In realitate, una si aceeasi persoana. Povestea numelui marelui actor este pe cat de simpla, pe atat de neinteles. La data de 3 octombrie 1943, cand se nastea micutul Albulescu, tatal sau a hotarat ca va purta numele bunicului, Iorgu. "Mama nu s-a impotrivit, saraca, a tacut din gura. Numai ca, de-ndata ce a inceput sa vorbeasca cu mine, sa ne intelegem, mi-a spus... Mircea. De ce? N-am aflat niciodata. Cert e ca asa mi-a ramas numele", povesteste actorul.