x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Campaniile Jurnalul Viata mea e un roman Preotul care a vazut capatul suferintei

Preotul care a vazut capatul suferintei

11 Ian 2005   •   00:00

VIATA MEA E UN ROMAN
Gheorghe Iordache a fost tradator pentru camarazii din lagar si erou pentru regimentul 7 de artilerie. M-ai presus de toate patimile vietii sale printre muritori, preotul a dus insa cuvintele lui Dumnezeu. In lagar a facut pe placul Anei Pauker. Camarazii sai l-au numit atunci tradator. Pe front a fost preotul regimentului 7 Artilerie. Iar atunci soldatii l-au crezut eroul lor. A fost persecutat si anchetat de Securitate in permanenta. Viata preotului Gheorghe Iordache se compune din lumini si umbre. Destainuirile lui sunt pagini dintr-o carte de istorie ramasa inca nescrisa.
CARMEN PREOTESOIU

SFATURI. De cand se stie, parintele povatuieste oamenii care ii calca pragul
"Am vazut colo un mort, dincolo alt mort. Am incercat sa ma tarasc pe langa ei, in groapa unde cazuse ghiuleaua. Doamne, slavit sa fii, in veci, amin! Asa mi-am zis. Am inceput sa plang de mila celor morti, nu de mila mea. "Nu te mai uita, mi-a zis unu’, sunt numa’ morti". Cadeau bombele de parca erau niste rachete, niste ace uriase, care se infigeau in pamant, in oameni, in masini, distrugeau totul."

Aceasta este prima imagine de pe front, impietrita pe veci in mintea parintelui. Ea a ramas la fel de puternica ca acum 60 de ani, cand a si fost luat prizonier de catre rusi. Acum, la varsta de 94 de ani, parintele Iordache isi aminteste despre cele doua momente in care era sa moara, imbolnavindu-se de raie si dizenterie, despre foametea, bataile si miile de morti din lagarul ucigas. "Taica parinte", asa cum era el numit de enoriasi, isi povesteste astazi durerea vietii. Durerea unui timp ramas inca neconsemnat in manualele de istorie.

LA UN PAS DE MOARTE. Pe 27 august 1944, parintele a fost luat prizonier. Desi armistitiul se semnase, confuzia era imensa. Rusii aveau acelasi comportament asupritor. Intrebarea care staruia in mintea tuturor era: "Suntem sau nu aliati cu rusii?". Preotul Iordache isi aminteste cum a inceput drumul catre Moscova: "Draga tata, facusem cat oul, la picioare, bataturi. Ma mai rugam de bolnavi sa ma mai lase sa mai stau si eu in caruta. Am mers de la Roman la Miclauseni, la Ierbiceni, pe jos, un convoi de peste 1.500 de ofiteri, pana am ajuns la Balti". Acolo trebuiau sa se hraneasca bine, pentru a defila in fata lui Stalin. Zambeste trist. Ca o suieratura, printre dinti, ofteaza. Si-a adus aminte de unul dintre cele mai grele momente din prizonierat. Atunci a crezut ca i s-a scris sfarsitul: "M-am imbolnavit de diaree verde, nemteasca. Cine se imbolnavea murea. Medicamente nu existau si era ordin ca ala care e bolnav sa fie omorat, sa nu-i contamineze pe ceilalti. Se mai tratau aia care aveau bani, aur. Am avut noroc si de data asta. M-a intrebat un doctor tanar daca vreau sa ma fac bine. Cu ochii in lacrimi i-am raspuns ca-mi doresc sa-mi revad copilasii si nevasta, mai mult ca oricand. Si timp de sapte zile nu am pus nimic, nimic in gura, nici macar o picatura de apa. Tot atunci imi disparuse si vocea".

NEPUTINTA. De mai multi ani isi sprijina batranetea in nelipsitul baston

La Balti, prizonierii erau inchisi in niste hambare sau in grajduri de vite. Pentru a-si salva preotul, colegii incalzeau apa intr-o cutie de conserve si-i dadeau doar sa guste. "Dadeam cu pumnii in ei, doar-doar mai imi dadeau o picatura. Pana la urma am scapat, dar m-a prins alta: raia." Si parintele Iordache a inceput un alt "tratament". Auzind ca este pe moarte, soldatii au adunat fiecare firimitura de tutun, singurul leac cu care ar fi putut fi salvat. Isi pune mana la frunte si cu vocea stinsa povesteste: "Tigarile erau foarte scumpe, cu foarte mare greutate se procurau pe front sau in lagar, printr-o retea secreta. Au strans insa o cutiuta de tutun. Au pus apa peste el, l-au faramitat bine, au gasit o flanela curata si m-au frecat pe tot corpul cu solutia aia. Ceva vreme nici nu am putut sa merg de atata slabiciune".

VAGOANELE DISPERARII. Timp de trei saptamani, din vagoanele in care erau inghesuiti si care duceau catre Moscova, parintele Iordache nu a vazut decat foamete, moarte si disperare. "Taicutule, am vazut iadul!", marturiseste preotul, in timp ce mainile ii capata un tremur nervos. Vagoanele erau pline ochi cu sublocotenenti, locotenenti, ofiteri, capitani, toti asezati dupa grad. Daca voiai sa te culci, nu aveai loc, asa ca trebuia sa faci cu schimbul, jumatate sa stea in picioare, ca cealalti sa se poata odihni. Si aveam niste ochiuri de lemn, caci erau niste vagoan rusesti, vagoane de porci, erau batute in cuie si puteai sa deschizi fereastra cand se oprea trenul. Pe acolo ne aruncau niste paine uscata, mucegaita, si o jumatate de capra, de pastrama, carne cruda. Doamne, a fost dezastru mare. Mai era putin si se mancau oamenii intre ei. Se bateau, isi rupeau galoanele, ca sa apuce mancare."

Pentru a se putea hrani toti, parintele Iordache a hotarat, impreuna cu avocatul-ofiter Stefanescu, sa imparta mancarea. Atunci a fost si momentul in care a fost remarcat de prizonieri, dar si de autoritatile ruse. Tot atunci, camarazii, l-au numit "Salvatorul". "Se dusese vestea ca preotul Iordache din Malu Spart de Giurgiu propovaduieste credinta si nu se teme", spune parintele razand. "Si, cand venea sacul, mi-l aduceau mie. Eu si cu avocatu’ taiam bucatele mici, mici, ca sa ajunga la toata lumea, iar noi nu mai luam, dar ceilalti au observat si s-au simtit. Si fiecare ne dadea cate o faramitura din portia lui, de ne era mai mult decat suficient. Am prins putina vana din pastrama aia si din picul de paine, dar ne era o sete nebuna!"

VAGONUL SAU OCOLEA MOARTEA. Si acesta a fost cea mai mare bucurie a sa. Prin crapaturile de lumina zareau, in fiecare zi, multimi de morti azvarliti din tren,de-a lungul sinelor. Abili, au invatat sa se descurce, si chiar sa faca rost de apa. "Am inceput sa cantam cantece religioase. Cand se oprea trenul, copiii care se jucau printre vagoane ne auzeau. Eu, fiind mai slab, ma urcam pe umerii colegilor si spuneam ce ma invatasera ei. Lasam gamela de mancare pe gemulet si ne aduceau copiii de acasa de-alea gurii si apa. Iar noi ii pacaleam cu cate un banut cu capul regelui, se bateau pe el, zicand ca e de aur. Romanul hot, ba nu, mai degraba, destept sau disperat!"

"...PANA TRECI PUNTEA". Nici dupa ce a ajuns in lagar, parintele Iordache nu si-a pierdut speranta si increderea in Dumnezeu. Declara cu tarie, ca si cum ar fi depus un juramant: "Imi spuneau mie creierul si sufletul ca nu vom muri!". Isi incuraja camarazii, si era in permanenta cu simturile ascutite. Si-a dat seama ca printre prizonieri se afla spioni rusi si in mintea lui a incoltit, atunci, planul reusitei: politica prorusa. A fost nevoie de multa prefacatorie si stapanire de sine. "Faceam rugaciuni si dam sfaturi propuse, marturiseste preotul. Incheiam de fiecare data, zicand ca ne lipim de patria-mama, Rusia, ca sa zica rusii ca suntem de-ai lor."

Tot cu gandul la casa si familie, parintele Iordache a inceput sa faca propaganda printre ofiteri pentru a se inscrie in Divizia Horia-Closca. Ana Pauker ordonase infiintarea diviziei cu scopul precis, de a o apara in eventualitatea patrunderii in Romania. Preotul Iordache fusese cel desemnat sa stranga oameni "devotati" lui Stalin, gata oricand sa-i apere pe comunistii rusi. Acesta a fost si momentul in care a cunoscut-o pe Pauker. Si tot atunci a fost numit de unii dintre camarazii de suferinta tradator: "Asa eram considerat, dar la noi nu era decat dorul de casa, de tara, voiam sa ne intoarcem cat mai repede, si asta a fost solutia, caci altfel eram morti de mult. Formarea diviziei a fost un mare noroc pentru noi".

TATA. Parintele Iordache, alaturi de fiul sau, cu ochii la vesmintele de moarte

"VIATA" DE LAGAR. "Prizonierii din lagarele rusesti au fost in majoritatea lor intelectuali, oameni culti si cu mare incredere in Cel de Sus, spune parintele Iordache. Iar politica rusa era indobitocirea." Exterminarea se facea fie prin munca inumana, fie prin infometare. Trebuia sa fii mort ca sa nu te ia la munca. "Eram inconjurati de paduri de mesteacan. Ne organizasera, unii ajutau la bucatarie, altii la frizerie si majoritatea mergea in padure, la taiat de lemne. Lemnele trebuiau carate in spate, kilometri. Era un rus care ne pazea. Fiecare trebuia sa ia un lemn lung cam de 2 metri. Unii luau lemne mai putrede si mergeau mai usor. Eu eram constiincios. Ramaneam in urma si mergeam greu. Ma injura rusul, imi mai dadea cu piciorul si cu arma peste fund." Parintele isi aminteste si despre prima baie pe care au facut-o la intrarea in lagar: "Ne-au bagat in niste mahalale si acolo aveau niste instalatii, destul de moderne, ne-au uimit pe toti. Aveau cam 1.500 de dusuri. Acolo am facut prima baie, despaducherea. Pana la Moscova ne-au mancat paduchii mari de porc. Venea in fata cabinei un trenulet, puneai lucrurile acolo, iar trenuletul intra intr-o sala mare de etuvare, cu aburi puternici ce omorau toate jivinele de pe hainele noastre. Si pe noi, care eram prea paduchiosi si murdari, ne barbierea. Am stat acolo o jumatate de zi, n-a mai ramas nici o lighioana pe noi". Politica de sovietizare incepuse. Iar primii cobai au fost prizonierii din lagare. Ana Pauker vedea in ei arma sovietizarii intregii Romanii. De aceea, comportamentul rusilor era, dupa cum marturiseste parintele, "o combinatie intre rautate si bunavointa".

CALVARUL CONTINUA. Dupa cum marturiseste, desi la intoarcerea in tara a fost decorat ca veteran de razboi, s-a aflat apoi in permanenta in vizorul Securitatii. Iar el, de-ndata ce s-a confruntat cu ticalosia sistemului comunist, a demisionat din toate functiile in care se afla. De-atunci au inceput procesele, acuzatiile, amenintarile si prigoana. L-au acuzat ca este chiabur, desi pamantul era al bisericii. L-au tarat prin tot felul de procese. Si au inventat un mod de a-l aresta. Parintele povesteste, in timp ce mainile sale "deseneaza" prin aer, amploarea intamplarilor: "Primarul si secretarul m-au pus sa arat actele ca am predat porumbul, graul, lana, carnea si laptele, cotele, cum se facea pe-atunci. Le-am aratat. Ei le-au luat si au rupt fiecare act in parte. A doua zi am primit citatie". A obtinut dreptul de a-si dovedi nevinovatia, drept ravnit de multi dintre condamnati: "Astia asa faceau, te arestau si te tineau nejudecat ani de zile, putrezeai acolo, fara sa mai stie cineva de tine".

Cu ajutorul satenilor a reusit sa stranga cotele. Mai greu a fost cu actele de pamant. "Am facut insa rost de planul de cultura, copie, de la secretarul primariei. El a fost cel care m-a salvat, a bagat actele sub nasul primarului, fara ca asta sa stie ce semneaza. Greutati, dar toate necazurile astea nu fac decat sa te apropie de Dumnezeu", spune parintele in timp ce ma binecuvanteaza pe frunte. "El nu ne lasa niciodata. La procesul meu s-a intamplat o adevarata minune. M-am intalnit cu avocatul Stefanescu, cel cu care imparteam mancarea la prizonieri. El m-a ajutat si am scapat cu bine."

Insa autoritatile comuniste, care se credeau Legea, nu i-au dat nici acum pace. "Toti care nu erau din partid erau dusmani. Primarul, ca sa bage frica in sateni, trimitea omu’ de serviciu, numai pe-nserat, si te bateau de nu mai stiai de tine. Speriasera tot satul. Eu demascam ticalosiile lor. M-au chemat in Vinerea Patimilor. Kara, notarul, era pe hol. Eu, cu primarul. Am incercat sa vorbesc cu el, dar notarul ii tot facea semne sa-mi dea palme. Atunci am scos sula si am dat cu ea in masa: "Ba, nu ma las batut de un soldat. Sunt capitan. Nu am murit in Rusia si mor aici?". Am zis tare si, cand am zvacnit o data usa, s-a desprins toclul si s-au deschis ambele usi, desi fusesera incuiate cu cheia. M-a prins de reverenda. Norocul meu a fost cu tata socru, care a sarit la ei si asa am scapat."

Parintele Iordache vorbeste cu seninatate. Toate au trecut, dar nu a uitat nimic din ce a fost. Acum se bucura de copii si nepoti. Atat cat mai poate. Trupul i-a slabit mult. Batranetea a adus cu ea neputinta si boala, iar parintele arareori se mai poate dezlipi de fotoliul sau. Iar atunci o face pentru a merge la biserica, pentru intalnirea cu marea sa dragoste, Dumnezeu.

BALTI, LOCUL TERORII
Click pentru a mari imaginea
"Pentru prizonieri, cel mai greu a fost la Balti", marturiseste parintele Iordache (foto). Inainte de a se urca in tren, fiecare detinut intra intr-o camera unde era controlat la piele. Cutite, bricege, ceasuri, podoabe, bijuterii, absolut tot era confiscat. "Tactica rusilor era sa ne sperie", spune preotul Iordache. Cu emotie in glas povesteste de teama pe care a simtit-o atunci cand era sa piarda Sfanta Impartasanie, care, conform canoanelor bisericesti, trebuie pazita chiar cu pretul vietii: "Vai de capu’ meu, era o crima daca nu te ingrijeai de ea. Am vrut sa o salvez si am scos bocancul. Am bagat cutioara in el. Si mai aveam si un epitrafir. Am rupt partea de sus si partea de jos, iar cand mi le-au gasit, am spus ca sunt un fel de prosoape si am scapat. Cartea Sfanta insa mi-au luat-o".

A reusit sa salveze in schimb crucea veche de mai bine de 300 de ani, din lemn de mar lucrat manual, reprezentand pe o parte Rastignirea si pe cealalta Invierea, toata imbracata in argint. "Am stat si am vazut cum intrau si ieseau priozonierii. M-am dus la coada si i-am dat-o unui ofiter care trecuse deja de vizita. Se avea bine cu aia de acolo. Mi-a dat crucea in baraca. Rusii aia erau in stare sa-ti scoata si dintii din gura daca erau de aur." Teroarea a fost mare, mai cu seama atunci cand se auzeau impuscaturi din incaperea in care se facea perchezitia. "Pe noi ne baga cate unul, ii lua tot ce avea si apoi se auzea un foc, ca si cum l-ar fi impuscat, si noi, innebuniti. Toata lumea era inmarmurita. Mi-am dat sema, mai tarziu, ca voiau sa bage spaima in noi, ca sa facem tot ce zic ei, fara sa cracnim!"

FORMAREA DIVIZIEI, SANSA SCAPARII
"Ma puneau sa citesc in fata multimii, a baracilor. Am facut o rugaciune si am inceput cu trei fraze in care aratam ca Rusia a fost cea mai credincioasa tara. Trebuia sa-i conving sa se inscrie. Ma gandem, Doamne, ce se va intampla daca pe toti oamenii astia ii duc la moarte? Nu cred ca as fi putut suporta gandul asta!", marturiseste parintele. Divizia avea nevoie de 1.200 de oameni. "Ne cerneau ca pe faina. Stiau tot despre noi. Nimic nu le scapa…, sau aproape nimic!", imi spune soptit, in timp ce in coltul gurii ii apare un zambet siret.

Prizonirii se temeau, iar Ana Pauker avea nevoie de un om convingator, care sa le castige increderea. Oamenii erau infometati, speriati, gata oricand sa se agate de vorbele cuiva care sa aduca scaparea: "Am zis: "Atentiune, atentiune! Oameni buni, frati ostasi, va e foame?. Daaaaa, a raspuns multimea. Uite masinile cu mancare, am continuat eu. Daca vreti sa nu se intoarca, ascultati-ma. Trebuie sa facem Divizia si sa ne impartim pe regimente". Si, in mai putin de 10 minute, fiecare a trecut la arma sa. Iar Walter Roman, comandantul politic al Diviziei, m-a pupat, cu ochii in lacrimi. Stia ca acum sansele de a ajunge in tara sunt infinit mai mari, asa cum speram si eu, si camarazii mei", povesteste parintele Iordache cu voce tremuranda.

HAR CERESC
Inca de la varsta scolii primare, preotul Iordache stia drumul pe care il va urma. Spune ca Dumnezeu i s-a aratat intr-o zi de vara si l-a intrebat: "Vrei sa zbori? Baga de seama ca tu vei fi slujitorul meu! Si atunci vei ajunge la mine". Lipsa banilor, boala, razboiul au fost obstacole care nu l-au impiedicat sa-si indeplineasca menirea. Facultatea de Teologie a terminat-o abia la varsta de 60 de ani. Dar, in tot acest timp, a fost alaturi de oameni, iar in biserica sa multi si-au gasit vindecarea sufletului sau a trupului.

DESPADUCHEREA
"Eram inconjurati de paduri de mesteacan. Ne organizasera: unii ajutau la bucatarie, altii la frizerie si majoritatea mergea in padure, la taiat de lemne. Lemnele trebuiau carate in spate, kilometri. Era un rus care ne pazea. Fiecare trebuia sa ia un lemn lung cam de doi metri" parintele Gheorghe Iordache

LAGAR
"Si aveam niste ochiuri de lemn, erau niste vagoane de-alea rusesti, vagoane de porci. Pe acolo ne aruncau niste paine uscata, mucegaita, si o jumatate de capra, de pastrama, carne cruda. Doamne, a fost dezastru mare. Mai era putin si oamenii se mancau intre ei. Se bateau, isi rupeau galoanele, ca sa apuce mancare, ca si-o luau si de la gura"
parintele Gheorghe Iordache
×