x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Campaniile Jurnalul Viata mea e un roman Teatru cu blues&soul

Teatru cu blues&soul

06 Mar 2005   •   00:00

VIATA MEA E UN ROMAN
UN JOC - Si-a zis ca o data in viata are dreptul la o nebunie si a dat la IATC Are ochi albastri, strungareata, codite roscate si… chef de aventura. Doar ii Anca Sigartau. A plecat cu trei copii, tot atatia caini si o pisica in America, unde a descoperit ca i-ar placea sa faca si regie. A realizat show-ul "Vreau sa fiu actrita" la care zice ca a muncit de cand avea 5 ani.
MIRA MUNTEAN

SCENA. In fata oglinzii din cabina ei, de la Teatrul Bulandra isi petrece zi de zi ore in sir pentru a intra cat mai bine in pielea personajelor
Oneastamparata, chiar o mica salbaticiune. Asta era copilita Anca. Traia in lumea ei, de-aia nu se prea putea integra in gasca de la scoala. Era o ciudata pentru ceilalti. A crescut printre carti, albume de arta, spectacole de teatru, filme si un pian la care a invatat sa cante de la sase ani. Cu doi parinti tineri, nebunatici, indragostiti de frumos, Anca avea libertatea aceea pe care si-o doreste orice copil, dar care era de fapt o iluzie, fiind foarte bine tinuta in frau de mama si tata. Profesori, amandoi. Unul de fizica, altul de istorie. De cand era un strop de om, Anca si-a petrecut multe ore prin cancelarie, mai ales dormind. Cel mai important pentru ea este ca acum poate spune ca a primit o educatie sanatoasa. Recunoaste ca nu era eleva silitoare care, la sfarsituri de an, sa aiba nevoie de coronite. Pana in clasa a opta invata cu pasiune la literatura romana, pentru ca se indragostise de prof. In liceul de arte "G. Enescu", profu’ de mate i-a cazut cu drag Ancutei, asa ca a fost o eleva de nota zece la algebra. Singura la parinti, copilaria ei a fost o "banalitate frumoasa, o liniste minunata". Adolescenta i-a cam dat de furca, fiindca nu a reusit sa se indragosteasca de nici un baiat care sa-i impartaseasca focul din inima (profesorul de mate nu se pune, era o iubire platonica, nestiuta, fara chinuri, de scurta durata). Asa ca nu avea altceva de facut decat sa priveasca cu invidie la colegele ei care primeau biletele de dragoste. "Eram mica, grasa, plata si cam salbatica, probabil ca speriam oamenii din jur", zice Anca.

AR FI FRUMOS! Isi aminteste ca la cinci ani a vazut primul spectacol. (Mama ei zice insa ca a fost "din burta" prima intalnire a Ancutei cu teatrul; insarcinata fiind, a mers la Opereta si acolo a simtit prima data cand s-a miscat copilul.) "Parca acum vad sala de la Gradina Icoanei, unde se juca "Elisabeta", in regia lui Liviu Ciulei. M-au fermecat reflectoarele. Era ca o magie. Ma uitam la acele lumini albastrii ce se aprindeau si se stingeau. Acea senzatie din copilarie a stat la baza spectacolului pe care l-am gandit si l-am facut dupa 30 de ani, "Vreau sa fiu actrita". Asa ca, pot spune ca am lucrat la acest spectacol de la 5 ani." Cat timp a fost la liceu, nici prin cap nu i-a trecut sa se faca actrita. Se trezea pe scena cantand la pian, ca doar trebuia sa-si demonstreze virtuozitatea in fata unei comisii pentru examenele anuale. "Insaila" cu nonsalanta, incurca intotdeauna pasajele, semn clar ca nu se omorase cu studiul, "dar reuseam sa improvizez si cu o lejeritate vecina cu nesimtirea, eram coautor cu Mozart, Bach, Beethoven…" Teatrul era departe de gandurile ei. Pana cand, intr-o zi, la o repetitie de pian, Gelu Colceag o intreaba: "Auzi, tu te-ai gandit vreodata sa dai la teatru?" "I-am zis, nu, dar ar fi frumos". Tocmai intrase in clasa a XII-a. Sigur, uitase repede acest episod. Prin decembrie, acelasi Gelu Colceag o intreaba daca a inceput sa se pregateasca pentru teatru. Abia atunci a luat si Anca in serios chestia cu teatrul. "Daca nu m-ar fi intrebat si a doua oara, n-as fi dat la teatru. Ma pregateam pentru ASE, voiam sa fac management, sa conduc un hotel. Eram toba de economie politica, matematica si fizica." I-a convins pe ai ei ca o data in viata are dreptul sa faca o nebunie, asa ca va da la teatru. Facea pregatiri si pentru Institut, dar si pentru Conservator. A ales totusi sa-si incerce norocul la teatru, unde a reusit din prima, pentru ca "a existat o comisie de oameni minunati"… Dem Radulescu, Sanda Manu, Olga Tudorache, Octavian Cotescu. A intrat la clasa profesorului Dem Radulescu.

DE CURSA LUNGA. Rolurile de pe scena au mers de trei ori in paralel cu cel de mama. Nu a renuntat la teatru cat a fost gravida. Sonia (15 ani), Teodor (13) si Iosif (9) au fost carati de mici, cu saculetul, la repetitii ori la spectacole. Dupa ce l-a nascut pe Iosif avea vreo 70 de kilograme. "Dar nu puteam sa stau acasa si m-am dus sa joc. Marcel Iures trebuia sa ma ridice in brate… s-a auzit un "ha"… n-a putut sa ma ia.

M-am simtit asa de prost, si am inceput sa tin o cura de slabire zdravana." ii este teama de momentele alea ce vin din "bubuieli zdravene sau din lene intelectuala, cand incepi sa te intrebi "la ce bun?" Si te inchizi in tine. "Pentru un actor poate fi fatal. Cand am intrat in teatru, Ion Besoiu mi-a spus: "Puiule, aste e meserie de cursa lunga. E de stomac, de coloana, cine rezista!" Asa este! Sunt perioade grele in care nu iti iese un moment, cand ai vrea sa te ingropi sa nu mai stie nimeni de tine. Dar sunt si clipe de sublim, cand n-ai da nici imparatia Chinei pentru acea traire." A aflat pe propria-i piele ca, atunci cand strangi dintii, incrancenarea poate distruge. "Exista grimase spirituale care sufoca si omoara spiritul. De aceea cred ca trebuie sa mergi inainte frumos. Puterea de a merge mai departe mi-o da numai Doamne-Doamne. La El am fost intotdeauna cand am dat de greu, fiindca El ma ajuta de fiecare data." De aceea, zice ca nu ii este teama de nimeni si de nimic, fiindca stie ca Dumnezeu o iubeste si… cine e nebun sa se puna cu EL?

CALATORIA. In 2002 a obtinut Green Card, si-a luat copiii si a plecat in America, unde s-a simtit acasa. A stat in Augusta, Georgia. Dimineata avea cursuri cu studenti, apoi, dupa amiaza incepea repetitiile. Ii mergea bine ("pentru prima data in viata mea"), dar copiii trageau de ea ca vor sa se intoarca in tara. Au castigat copiii, care, uneori, pot fi tare cruzi. "Asa i-am crescut, ca ei sunt intotdeauna pe primul loc. Si, chiar daca au vazut ca ne merge bine, nu s-au putut adapta." S-a intors in tara nu inainte de a castiga cu piesa "The Forces of Light" premiul pentru cel mai bun spectacol studentesc in SUA. A venit in Romania fara regrete, fiindca "regretele de ieri si cu grijile zilei de maine iti fura ziua de azi". Asa ca nu mai priveste in urma. Spune ca, daca n-ar fi ajuns in America, nu ar fi descoperit niciodata ca ar putea sa faca regie. Cand a ajuns la Bucuresti, s-a dus si a dat examen la master, regie… Se bucura acum ca este din nou studenta. "America e acel sistem "hai sa vedem, hai sa incercam". La noi, totul e "nu se poate!"" Dar isi mangaie sufletul spunandu-si ca in America nimeni nu a luat-o in brate pe strada, pe cand in Romania zambetele oamenilor pe care ii intalneste pe strada… Sigur, nu poate plati facturile la lumina, gaze, intretinere cu aceste zambete.

Iar aici are mai mult timp de visat. Ziua trece prin magazine, iar seara sta in pat, inchide ochii si apare o Anca imbracata in rochii superbe, cu niste pantofi de 5 milioane de lei pe care i-a vazut ea intr-o zi, dar pe care nu o sa si-i poata cumpara in veci… are si o masina draguta, calatoreste toata noaptea si dimineata se trezeste cu un zambet. "Ma gandesc: oare cei care isi pot permite sa-si cumpere pantofi de 5 milioane de lei se trezesc dimineata cu zambetul pe buze?" Pentru batranete si-a planificat deocamdata sa ingrijeasca o gramada de pisici. O pasiune din copilarie, innebunind-o pe mama ei de cate ori venea acasa cu vreun motan ori catei culesi de pe strazi. Are trei copii frumosi, dar in casa ei mai dai si peste un porcusor de Guineea, zece pestisori, doi papagali. Si desigur, caini si pisici. Este plina de energie si incearca sa nu priveasca inapoi, sa nu mai zgandare ceva ce nu-i e de nici un folos. Incearca sa nu planga pentru ca s-a terminat, ci sa zambeasca pentru ca s-a intamplat.

ALESUL
Ar vrea ca ziua sa aiba 100 de ore, pentru cate are si doreste sa faca; sa ajunga sa se distreze cu nepotii; sa faca regie. Canta (sau comunica altfel), blues&soul, pian si voce, in formatia Summerset, cu doi baieti de la Conservator si inca doi colegi de teatru si se mai cearta cu mijlociul sa puna mana pe carte… Cand se uita in urma, o intristeaza ca nu are o familie. Nu pentru ca i-ar fi frica de singuratate, ci pentru ca asa a lasat Dumnezeu pe pamant ca barbatul ales sa stea cu femeia lui pana la adanci batraneti, sa fie unul, sa faca copii…
×
Subiecte în articol: teatru facă viata mea e un roman anca