Ionu lu' Grigore, zis Paganini din Săliştea de Sus

In memoriam. De data asta aş fi vrut ca drumul spre Maramureşul Voievodal să fie fără de sfârşit, să şerpuiască agonic între toamnă şi hotar, între cer şi durere, între deal şi apus, între dragoste şi moarte, între cruce şi sunetul viorii lui Ionu lu' Grigore, zis Paganini din Săliştea de Sus.

Să fie un drum circular, rotund precum Muntele Rotunda, ce se cere trecut, să uite de el şi de satele ce îl poartă, Budeşti, Călineşti, Văleni, Bârsana, să uite să ajungă acasă la Ionu lu' Grigore, să uite că l-a trecut pragul, iar acum îl duce mai departe...

Îl văd pe Paganini cântând. Îşi apleacă chipul prelung şi palid pe vioară şi totul dispare în jurul lui, îşi lipeşte chipul prelung de vioară şi o patimă nepământeană pune stăpânire pe el, i se contopeşte chipul palid cu lemnul lucios al viorii şi totul dispare în jurul lui. Cântă zâmbind, cu ochii închişi, unduindu-şi trupul subţire şi înalt, aproape imaterial, de nu mai ştii de-i frescă bizantină, el Greco sau altceva doar al tău, pe care numai tu îl vezi, pe care numai tu îl simţi, strunele încep să vibreze a suflet eliberat, arcuşul le întoarnă-n ritm, rupe melodia cu sunete lungi, stridente, vaiete ale durerii şi ale bucuriei, ale naşterii şi ale morţii. "Cetera asta e Dumnezeul meu, Doamne, iartă-mă!". Se opreşte din cântat şi strigă de dragoste, de viaţă, de mireasă, de joc, de Maramureş, apoi vioara cântă parcă fără să o atingă, tot mai intens, mai tulburător, într-un ritm ameţitor, ce cuprinde totul în jur; Paganini tropoteşte în contratimp, stranie fuziune de step, flamenco şi ritm ancestral românesc, misterioasă energie solară amestecată cu pământ, cu timp, cu anotimp. Paganini cântă acum pe o coardă, apoi cu vioara pe sub picior, pe după gât, din nou pe umăr, cu arcuşul pe sub strune, cu ochii închişi, cu chipul prelung şi palid lipit de ea. Când simte că timpul şi spaţiul au fost definitiv supuse, ridică cetera deasupra capului şi o învârte în arcuş, gest ritual de dezlegare de vrăji, de ieşire din transă, de recuperare a prezentului şi aducere în fire. În jurul lui pluteşte încă muzica, învăluindu-l într-o aură sonoră nemaivăzută, nemaiîntâlnită. Mi-e frică să nu moară cântând, să nu-l ia cântecul cu el, tribut pentru bucuria noastră, tribut pentru patima lui. "Mi-o spus doctoru' să nu mai cânt, că face rău la inimă. D'apoi, domnucă dragă, cum să facă rău, că dară io pentru inimă cânt."

Cum se cuvine
"Vai săracu' puiu morţîîî/ S-o suit pă stâlpu' porţîîî/ Şi de-acolo-o ciripiiit/ Până ce te-o adurniiit". În camera goală, mişcătoare, cu ferestrele acoperite, copârşeul e singura certitudine. Dintr-un afiş înrămat, Paganini zâmbeşte cu seninătate, Ultimii Rapsozi, Institutul Cultural Român, Grigore Leşe, Jurnalul Naţional. Ionu' lu Grigore, zis Paganini din Săliştea de Sus, în sfârşit cinstit cum se cuvine, în sfârşit în cele mai importante spaţii culturale, în sfârşit doar el, nu unul dintr-un grup, chiar dacă grupul e senzaţionalul Iza, ce păcat că asta s-a întâmplat la sfârşit, dar ce noroc că a fost cu noi în ultimii ani, că Recursul la România a atins şi strunele ceterii lui. În camera goală, mişcătoare, cu ferestrele acoperite, copârşeul e singura certitudine. Bocete sfâşietoare, stranii, suprapuse, sacadate, "Unde te duci mă Ioa", hohot fără de lacrimi, lacrimi mute, vaiet prelung împietrit în cuvânt, "Am venit să te-ascultăăăm/ n-am venit să te cântăăăm". Pe copârşeu, o lumânare subţire aşezată în spirală şi câteva fire de busuioc. Atât. "Trimiteţi după popă". În camera alăturată lăutarii încep a zâce din cetere. "Negruuule, pământuuuule,/ lacăăăt ai şi cheie n'aaai/ ce încuuui nu mai descuuui". În picioare ori înghesuiţi pe băncile negre, sprijiniţi de gardurile negre, în curte şi pe uliţa îngustă, în straie negre s-a adunat tot satul. "Strigă moartea la fereastră/ să iasă gazda din casă./ Lasă, moarte, c-o ieşî,/ nu se poate despărţî". Bocetele se amestecă cu muzica ceteraşilor, lumina cu umbra, viaţa cu moartea. Patru preoţi păşesc cu maximă demnitate pe drum. După ei, cantorii, corul, bărbaţii cu praporii. Intră în curte şi se aşază la o masă. Se aşază pe scaune, la masă. Pe masă, cafea, fanta, cola, apă minerală. Lângă ei, pe o altă masă, copârşeul. Şocul meu nu a atins încă apogeul. Cei patru preoţi îşi plimbă între ei un microfon la care cuvântă şi cântă cu maximă demnitate. Aşezaţi comod pe scaune, cu ceştile de cafea şi sticlele de fanta, cola, apă minerală, în faţa cinstitelor sale feţe, patru preoţi citesc slujba de înmormântare. Rar, cu dicţie, profesionalism şi, bineînţeles, cu maximă demnitate. E pentru prima dată în ultimele zile când uit de Paganini. Îmi amintesc de un alt popă, care încerca din răsputeri să consoleze familia la o altă înmormântare: "Toţi vom muri într-o bună zi. Poate chiar şi eu". Aproape două ore a durat slujba. Pentru mine a fost terapeutică. N-am priceput şi n-am simţit nimic. Din afişul înrămat, Paganini zâmbeşte cu îngăduinţă.

Inima lui
Mergem pe drumul spre cimitir ca spre nicăieri. Bocitoare, neamuri, popi, muzicanţi. "Di p-aista drum de-amu/ nu te mai întorni altuuu/ Di pă drumu' aiest·/ în veci nu te-oi înturnaaa". În urma copârşeului, viorile repetă aceeaşi melodie. Cred că a venit tot satul. Unii vorbesc la telefon, alţii vorbesc între ei. Unii râd. O femeie frumoasă filmează şi face fotografii. E tristă. Aflu că e franţuzoaică, cercetătoare la un institut etnologic. A murit cel mai mare ceteraş din Maramureş şi nimeni din presa locală nu îl petrece. Parisul e din nou mai aproape de Săliştea de Sus decât Sighetul sau Baia Mare. Din afişul înrămat, Paganini zâmbeaşte cu bunătate. Ajungem la biserica nouă pentru o slujbă scurtă. Încerc să intru, dar mă sperie pictura absolut îngrozitoare. Renunţ. Trec pe lângă carul mortuar şi mă îndrept spre cimitir. În cimitir e frumos. Mere roşii, rotunde, ascunse după frunze, flori colorate, rotunde, ascunse după cruci, turnul de lemn al bisericii vechi spintecă cerul. La picioarele mele, groapa adâncă spintecă pământul. Din afişul înrămat, Paganini zâmbeşte cu generozitate. Cu chipul prelung şi palid lipit de vioară, Ionu lu' Grigore din Săliştea de Sus ştie că ne-a dăruit inima lui bătaie cu bătaie...