x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Doina, între UNESCO şi UITARE

0
Autor: Iulia Gorneanu 25 Oct 2009 - 00:00
Doina, între UNESCO şi UITARE Iulia Gorneanu/Jurnalul Naţional
Vezi galeria foto


Pe lelea Teodoră a Diacului am cunoscut-o în urmă cu cinci ani şi amintirea ei m-a urmărit multă vreme. Am stat atunci câteva zile în Agrieş, la poalele muntelui Ţibleş, aici s-o întâmplat ce stă scris în cartea lu’ Rebreanu, aici în Agrieşu’ Glanetaşului. Pe masă, lângă Biblie, romanul "Ion". În puiuţul mesei, cele câteva ziare care au scris despre ea, despre horile (doinele) ei.



Tot atunci i-am cunoscut fata şi nepotul. Veniseră acasă de la oraş pentru a da o mână de ajutor studenţilor aflaţi într-o tabără de etnologie al cărei sediu central era curtea lelii Teodoră. Sursă sigură, verificată. Teodora Diacului cântă de când se ştie de-o ştie tot satul, de-o ştiu domni de la Bistriţa şi Bucureşti, de-o ştiu dealurile, anotimpurile, durerile şi iubirile...

Îşi începe ziua cu o priceasnă să-şi bucure sufletul, să bucure amintirea tatălui său, diacul, să-l bucure pe popa care-şi are casa aproape, să bucure oamenii ce păşesc tot mai rar pe drum. Apoi cântă o horă pentru ea, încet, tărăgănat, nesfârşit, niciodată la fel, după cum nici tu nu poţi avea de două ori aceeaşi stare, lasă cântecul să o învăluie, să o vindece de singurătate, să-i dea curaj şi putere pentru încă o zi. De-i primăvară mere la sapă, de-i vară, la seşeră, de-i toamnă, la cules, iarna ţesă.

Cântece are multe şi le poartă pă tăt locu'. Duminica deschide lada cea mare şi se îmbracă de sărbătoare. Româneşte. Îşi pune caietul cu pricesne în straiţă şi merge la beserică. "Acolo mă aflu cel mai bine", spune.

CÂNTEC ÎNDELUNG
Am revăzut-o pe lelea Teodoră a Diacului în urmă cu câteva săptămâni. Culegea porumbul sub un cer nedesluşit de început de toamnă. În spatele casei, cărarea anevoiasă şi trudnică purta urma opincilor ei până departe, pe muchia dealului. De acolo se aude adesea horind peste sat şi anotimp, singură şi împietrită ca vârful Ţibleşului, singură şi învălurită ca apele ce izvorăsc din pântecul lui, spre a ajunge în hotarul Agrieşului.

"Doamne, Doamne, mult zâc Doamne/ Dumnezeu gândeşti că doarme/ Cu capu' pă răstignire/ Şi de mine n-are ştire/ Nici n'aude, nici nu vede/ Nici durerea nu mi'o crede. Io lucru sângură, horesc sângură, pe toate le fac sângură. N-o ştiut nime' de mine şi nici eu de cântecele mele. La seceră, la sapă, începeam cântecu' şi-l mânam luuung, de răsunau dealurile de glasu' mnieu".

Zâmbeşte şi continuă să cânte. DOINA. Cântecul nostru uitat, cântec îndelung, săvârşit în grumaz, cântec nemaicântat, cu înturnături, cântec nemaiauzit, de jele, cântec de dor, de însingurare, de nenoroc. Noroc cu UNESCO că ne-a amintit. Noroc că ne-a adus aminte de DOINĂ. Poate acum ne spune şi ce să facem cu ea. Poate ne învaţă s-o preţuim şi mai ales s-o conservăm, cum au făcut cu bisericuţa de lemn de peste deal. Au pus o plăcuţă cu însemnele UNESCO şi apoi au uitat-o, liniştiţi că şi-au făcut datoria, liniştiţi că indentitatea noastră nu mai e în pericol. Au construit alături o biserică mare, din beton, cu care să se mândrească şi ei, încă puţin şi e gata şi pictura, frumoasă, culori vii, în sfârşit pe gustul lor. Bisericuţa de lemn a rămas singură precum lelea Teodoră. şi tot ca ea, înconjurată de câteva găini pestriţe, ce să facem, intră de pe la vecini.

HOREŞTE
"Pă zi ce trece bătrânesc. Nici satu' nu mai e ce-o fo'. Amu' s-or civilizat oamenii. Azi să duc tăţi. Copiii vin la zâle mari. Lenuţa îi cu serviciu la Bistriţa, Sergiu, nepotu' în Cluj, la Conservator. Amu' horesc că's sângură. Şi DOINA e singură", povesteşte. O mai cântă câţiva bătrâni risipiţi prin satele din Maramureş, Bucovina, Oltenia. Ei ştiu de ce... Tinerii învaţă să o cânte pentru a putea participa la concursurile de muzică populară, unde se pare că ar fi probă obligatorie.

Dar nici acolo nu "se cere" cântată în întregime. Un fragment este suficient, de unde atâta răbdare, de ce atâta dor, atâta jelanie, că doar nu suntem noi cei mai trişti din Europa. O cântă aşa, să meargă la festival. Ei nu ştiu încă de ce... Frumoasă şi statuară precum împărăteasa, lelea Teodoră horeşte. Horeşte în odaia cu pereţi albaştri şi flori în geam, horeşte prin curtea cu pământ bătătorit, străjuită de cea mai frumoasă şură, cu motive solare pe poartă. Nu horeşte să-mi spună că-i singură, horeşte să învingă singurătatea, nu horeşte să-mi spună că-o doare sufletul, cântecul e dincolo de durere, mult mai profund şi mai puternic ca ea.

Mândră şi demnă precum împărăteasa, lelea Teodoră horeşte fără să ştie de DOINĂ şi UNESCO, horeşte fără să ştie de ea şi de mine, fără să ştie că fără cântecul ei aş uita definitiv drumul spre acasă, fără să ştie că opincile ei mi s-au rătăcit prin suflet, horeşte fără să ştie că m-a ajutat şi de data asta să merg mai departe...
Citeşte mai multe despre:   lada de zestre

 

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie
Serviciul de email marketing furnizat de