Satul bucovinean

PATRIMONIU  •  MICA BUCOVINĂ DIN INIMA SUCEVEI
O Bucovină în miniatură, peste drum de Cetatea de Scaun a Sucevei. Aici a rămas o părticică din micul Univers al unei lumi mirifice, cu opinci, iţari şi polonic. Totul pleacă şi se întoarce de la sat.

La Muzeul Satului Bucovinean există 11 obiective de arhitectură populară în care găsim obiecte de uz casnic, mobilier, unelte (unele în atelier) şi straie ţărăneşti. Muzeul Satului Bucovinean reprezintă o oază de autentic ţărănesc departe de oraşul în expansiune, un "imperiu" rural ce pune în valoare patrimoniul cultural arhitectonic de factură populară din Ţara de Sus.    

MIROASE A BUNICA. Sunt case din lemn ce poartă în unghere mirosul inefabil al hărniciei ţărăneşti, ce îmbracă în straiele bucovinene aerul cald al bunicilor, cu miros de fum şi iz de poveste. Mirosul blând al copilăriei în zonele rurale îl găseşti de la focul făcut iarna în sobele caselor ţărăneşti, acum nelocuite, dar aduse şi remontate din locurile unde oamenii îşi petreceau viaţa cu bucuriile şi necazurile ei, îmbrăcaţi în straie populare frumoase, lucrate cu migală, dansau la botezuri şi nunţi ori boceau la înmormântare. Pe lemnul de lângă pat, iţarii curaţi parcă mai ieri au fost îmbrăcaţi. Şi toate uneltele şi obiectele tradiţionale, de la foiul amorţit al fierăriei până la polobocul pentru curechi (varză murată – n.r.), putina pentru brânză a bunicului sau linguroiul bunicii, te duc cu gândul la traiul greu, dar fericit al străbunilor, departe de aglomeraţia agresivă a oraşului.

Muzeul este unic între muzeele în aer liber din România prin faptul că expune într-una din locuinţe – în Casa Volovăţ – parte din ritualul de priveghi săvârşit înainte de înmormântare în zona Bucovinei. Dintr-un CD-player conectat la o baterie de maşină, câteva bocitoare îl plâng pe răposatul îmbrăcat în costum popular, un manechin din plastic întins în sicriul de lemn. Undeva, la fereastră, sunt aşezate o cană cu apă şi o bucată de colac, fiindcă sufletul mortului mai colindă pe la uşi şi mai vine şi mănâncă sau bea. Aşa cum e obiceiul, totul reprezintă un semn al tradiţiilor din acest colţ de poveste al lumii.Turista germană Helga Eberle, din Freiburg, a intrat şi a văzut ce n-a avut ocazia să zărească nicăieri în viaţa sa, în ciuda faptului că este pensionară şi a vizitat zeci de muzee, de la cele particulare, cum sunt în Germania, până la cele apropiate ca specific zonei noastre, în Bulgaria, Cehia şi alte ţări din Estul Europei. Nicăieri nu a văzut ce fac şi cum aranjează oamenii în casă la plecarea din lume, cum arată gospodăria unui ţăran în astfel de zile: "Cât îi pădurea de mare, numai urme de-ale tale", se aude prelung, tragic, o voce izvorâtă din difuzoarele casetofonului. Prin bocet sunt subliniate calităţile şi faptele bune ale răposatului. Un "cântec" lugubru, dar cât se poate de realist. Şi lemnul podelei pare că scârţâie în pauzele dintre un suspin şi altul.

CRÂŞMA. Femeia, însoţită de o prietenă de aceeaşi vârstă, a ajuns La "Crâşma lui Moş Iordache" – cum i se mai spune Crâşmei Şaru Dornei, care a fost funcţională până în anii războiului. Aici a putut să vadă alături de vizitatorii români în ce sticle serveau localnicii zmeurata, murata sau faimoasa bere de casă, o moştenire de pe vremea când Ţara fagilor, cum i-au spus austriecii Bucovinei, se afla sub ocupaţie habsburgică.

Sub imperiu, cum se mai zicea. Crâşma lui Moş Iordache, după numele proprietarului, este o construcţie de început de secol al XX-lea. O casă mare, atipică, pentru că de regulă aici construcţiile erau făcute mici, pentru a reţine căldura. În general, o minunăţie de casă. În curând, spun organizatorii, se vor putea servi chiar bucate tradiţionale bucovinene aici.

NU EXISTĂ COMPUTER. "Chiar dacă nu figurăm pe ghidurile turistice, foarte mulţi străini ne vizitează şi sunt extraordinar de impresionaţi de tot ceea ce văd aici, savurează totul, întreabă despre ce observă, vor să le povestesc despre tradiţii, despre obiectele pe care încearcă să pună uneori mâna, atât de impresionaţi sunt", spune Elena Humă, care a primit la muzeu vizitatori din SUA, Australia, Noua Zeelandă, Germania. Dar cei mai fideli musafiri sunt copiii, un preot de la o mănăstire suceveană vine de fiecare dată cu un grup de copii îmbrăcaţi în costume populare. Îi mai trec pragul vedete autohtone ale muzicii populare, care sosesc aici şi filmează, dar şi în vizită.

Sofia Vicoveanca ajunge deseori cu nepoţelele şi face ocolul  muzeului, de altfel există aici şi Casa Vicovu de Jos, din locul unde s-a născut şi a trăit o bună bucată de vreme. "Vine vara tot timpul cu fetele, dar au fost şi Laura Lavric, şi Dinu Iancu Sălăjanu, şi mulţi alţii", spune muzeografa. Printre oaspeţii de seamă s-a numărat şi ambasadorul Mexicului, alături de alte zeci de alte delegaţii străine care au poposit aici. Copiii care nu au rude la ţară se lămuresc repede că nu există computer, că nu găseşti o baie ca acasă şi se minunează cum în unele locuinţe stăteau toţi membrii familiei în aceeaşi cameră. "Fiecare avea sarcini bine stabilite: copilul cel mare avea grijă de animale, fata cea mare de frăţiorii mai mici şi aşa mai departe", spune muzeografa. La muzeu există un obicei, în special pentru turişti. În weekend, dacă se doreşte, se poate circula cu o şaretă.

OBICEIURI. Străinii nu recunosc multe obiecte, în special cele din industria casnică, lopata pentru pâine, de exemplu, şi cei mai mulţi nu se pot abţine să nu le pipăie. Ţesăturile populare, în special, vor să le simtă textura, se justifică ei. Studenţii sau elevii de la liceele de artă vin şi desenează aici.

Află şi ei că: "Există un obicei – la îmbinarea tălpilor casei se pune o monedă pentru a şti exact momentul când a fost construită. Se fac diferite jertfe, sunt obiceiuri ceva mai vechi, se taie un cocoş să curgă sânge, se îngroapă în casă diferite obiecte, la îmbinarea cununilor pe acoperiş se pune brăduţul cu un ştergar, cu o sticlă de ţuică. Când ajunge cu drăniţitul la acoperiş, meşterul se duce şi ia sticla de acolo".

OBIECTE. Unele din casele bucovinene au un foişor la poartă. Acesta protejează împotriva intemperiilor, înăuntru e o cameră mare, spaţioasă, cuptorul mare, de om cu stare. Buturuga mică serveşte şi azi drept scaun improvizat. Lăicere ce se pun pe bănci, pe laiţe şi paretarele viu colorate ce se aşază pe peretele obligatoriu alb. Un blidar plin cu farfurii, în tindă, obiectele expuse de lucru la pădure, ţapinele, şublerul şi cupla de măsurat lemnele. Iar în cămară, tot soiul de obiecte. Tarniţele, un fel de şei ce se puneau pe cai, folosite la transport, piua de cereale, de grăunţe, unde se "spărgea" secara, pentru că grâu exista mai puţin în zonă, la Dorna Candreni, una de nord. Cu ierni lungi şi veri răcoroase, ca de poezie.