"Izbituri şi izbutiri"

Luni, 5 mai, apare împreună cu Jurnalul Naţional prima carte a lui Decebal Traian Remeş: "Izbituri şi izbutiri", Confesiuni şi pamflete.

Cartea pe care fostul Ministru de Finanţe a scris-o pe perioada detenţiei şi care ia în discuţie, în mod ironic, clasa politică din România.

Am fost aluat în mâna altora! Părinţi şi profesori. M-au plămădit după voia lor. Nu-mi amintesc ca ei să mă fi întrebat: “Tu ce vrei? Tu ce poţi?!”.

Părinţii erau convinşi că ceea ce vor ei este binele suprem, convinşi că eu pot orice mi-ar cere!

Profesorii, cu una sau două excepţii, mi-au aplicat standardul general, iar, uneori, s-a dovedit că eu vreau şi pot mai mult, m-au îngrădit în şablon.

Ieşirea din şablon, înainte de a aduce o soluţie nouă (se mai întâmplă!), le dădea multe bătăi de cap. De ele nu aveau nevoie!

M-au mai plămădit cei pe care i-am citit, cei despre care am citit, cei pe care am ştiut să-i ascult, dar şi mulţi dintre interlocutori! Mi-am însuşit (oare de câte ori greşind!) ceea ce credeam eu de cuviinţă şi trebuinţă. Este spre folosul sau spre vina mea dacă am reuşit sau nu să transform toate ingredientele în aur sau doar în metal ordinar!

La rândul meu, în timp, am frământat aluat pentru pâine nouă! Trăiesc cu deplina convingere că niciodată pâinea nu a fost de ajuns şi nici pe gustul tuturor. Pentru lipsă şi pentru gust, îmi asum întreaga vină. Uneori, puterile mele au fost limitate. Dar înţelegând asta, mi-am zis: “De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!”. Nu toţi cei din jurul meu au recurs la această înţelepciune. Niciodată pretenţiile lor nu au fost îndeajuns satisfăcute, pentru că pâinea era “din căpătat”, iar gustul miluitului este suveran (“de gustibus non disputandum”). Credeau că li se cuvine!
Cei care m-au plămădit nu m-au pus la copt. Am ajuns în cuptor azvârlit de nemulţumiţii cărora le-am oferit pâinea! O parte dintre ei au devenit spectatori; o parte s-au întrecut în a întreţine arderea, aruncând lemne pe foc, fără a avea remuşcări, fără a avea grija că se pot ei înşişi arde sau că totul poate deveni scrum!

În paginile ce urmează apar şi unii, şi alţii dintre protagonişti. Experienţele relatate au cu atât mai puţină ficţiune, cu cât fricţiunea a fost mai pregnantă.

Singurul adevăr dureros în care am ajuns să mai cred este: “Fă bine şi aşteaptă rău!”.

Voi trăi oare până să aflu ce aşteaptă cel ce face rău?!
D.T.R