Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În relațiile care rănesc, întoarcerea nu este o dovadă de slăbiciune sau lipsă de voință. De cele mai multe ori, este o formă de supraviețuire emoțională, ghidată de neurobiologie, atașament și scheme formate timpuriu. Iar când înțelegi mecanismul, încetezi să te mai judeci și începi să te iei în considerare.
Trauma bonding sau legătura care se construiește din alternanță
Trauma bonding descrie o legătură intensă care se formează într-un context de intermitență emoțională: apropiere urmată de retragere, căldură urmată de răceală, promisiuni urmate de tăceri, idealizare urmată de critică. Nu este doar „dramă”. Este un tipar care antrenează sistemul nervos.
Când iubirea vine cu porții imprevizibile, creierul intră într-un ciclu de așteptare și recompensă: când primești afecțiune, apare ușurarea (și uneori euforia); când dispare, apare anxietatea; când revine, ușurarea se simte ca dovadă de iubire.
Așa ajungi să confunzi sfârșitul temporar al anxietății cu „suntem bine”. În realitate, corpul tău s-a liniștit pentru o clipă, nu pentru că relația e sigură, ci pentru că amenințarea retragerii s-a suspendat temporar.
În timp, legătura se adâncește nu prin siguranță, ci prin intensitatea oscilației. Iar despărțirea nu doare doar ca pierdere, ci și ca sevraj: sistemul tău nervos rămâne fără acele „doze” de apropiere care îl țineau în speranță.
De ce partenerii narcisici sau indisponibili creează dependență emoțională
Relațiile cu parteneri narcisici sau indisponibili emoțional pot părea, la început, electrice: te simți văzut(ă), ales/aleasă, special(ă). Apoi începe schimbarea: critică subtilă, distanță, confuzie, tăceri punitive, „nu știu ce vrei”, „exagerezi”, „ești prea sensibil(ă)”.
Un partener narcisic (sau cu trăsături narcisice semnificative) poate oscila între: idealizare („ești perfect(ă)”, „nimeni nu m-a înțeles ca tine”) și devalorizare („ești prea mult”, „nu ești suficient de bun(ă)”, „mereu ai o problemă”).
Iar un partener indisponibil emoțional poate oferi prezență doar până la un anumit nivel de intimitate, apoi se retrage exact când apropierea ar avea nevoie de consistență.
Pentru cineva cu vulnerabilități de atașament, această dinamică apasă pe un buton vechi: dorința de a fi ales/aleasă acolo unde alegerea nu e sigură. Paradoxal, tocmai indisponibilitatea celuilalt intensifică atașarea, pentru că activează frica și speranța în același timp.
Abandon și defectivitate
Abandon/instabilitate
Este convingerea că oamenii importanți vor pleca, se vor răci sau nu vor rămâne consecvenți. Când acest mecanism se activează, corpul intră în alertă: devii hipervigilent(ă), cauți semne, ceri reasigurare, îți e frică de distanță.
Într-o relație instabilă, mecanismul se reactivează constant, iar paradoxul e acesta: ceea ce te rănește îți devine familiar, iar familiarul poate părea „acasă”, chiar dacă doare.
Defectivitate/rușine
Este sentimentul profund că „e ceva în neregulă cu mine”, că dacă celălalt ar vedea adevărul, ar pleca. Acest mecanism te poate face să tolerezi devalorizări, critică și invalidare, pentru că se potrivesc cu narațiunea internă: „probabil merit”.
Când aceste mecanisme sunt active, nu doar persoana te ține, ci și povestea din interior: „Dacă reușesc să fac relația asta să funcționeze, înseamnă că sunt suficient(ă).”
Autoînvinovățirea este mecanismul care te leagă de celălalt
Autoînvinovățirea e una dintre cele mai puternice ancore în relațiile care dor. Pentru că, dacă e vina ta, atunci ai și control: „Dacă mă schimb, se schimbă.” „Dacă spun altfel, dacă sunt mai calm(ă), dacă cer mai puțin… atunci va rămâne.”
Autoînvinovățirea este susținută de distorsiuni cognitive frecvente precum:
- personalizare: „Totul e din cauza mea.”
- citirea gândurilor: „Știu sigur că mă respinge pentru că sunt insuficient(ă).”
- catastrofare: „Dacă pun limite, pierd tot.”
- responsabilitate excesivă: „Eu trebuie să repar.”
Dar autoînvinovățirea nu este doar un gând. Este un mecanism de protecție: e mai suportabil să crezi că „n-am făcut suficient” decât să simți realitatea dureroasă că celălalt nu poate sau nu vrea să ofere o relație sigură.
În trauma bonding, partenerul poate întreține activ această confuzie: când tu suferi, ți se spune că ești „prea sensibil(ă)”. Când ceri, ți se spune că „exagerezi”. Când te retragi, ți se spune că „strici totul”. Astfel, ajungi să te îndoiești de propria percepție.
„De ce mă întorc?” este o întrebare care merită blândețe și atenție
Întoarcerea are adesea un sens psihologic: încercarea de a repara o rană veche într-un decor nou. Nu pentru că vrei să suferi, ci pentru că o parte din tine încă speră să fie văzută acolo unde, cândva, nu a fost. Te întorci, de fapt, la familiaritate, la ceva ce știi încă din copilărie.
Dacă ai crescut cu iubire condiționată, cu instabilitate, cu critică sau cu absență emoțională, corpul tău poate confunda intensitatea cu iubirea. Și poate interpreta liniștea drept „plictis”.
De la captivitate la recuperare - pași spre schimbare
Ieșirea din acest ciclu nu începe cu forță, ci cu claritate și sprijin, dar mai ales, din interior spre exterior. Nu este o slăbiciune să ceri ajutor specializat, este un act de curaj să începi terapie cognitiv-comportamentală.
Prin intermediul terapiei:
- Numești dinamica, fără rușine.
- Înveți să separi iubirea de anxietate: „Faptul că mă liniștesc când revine nu înseamnă că relația e bună.”
- Lucrezi cu mecanismele: abandonul și defectivitatea sunt răni, nu adevăruri.
- Îți reduci autoînvinovățirea prin restructurare cognitivă: verifici faptele, îți recapeți încrederea în percepție.
- Îți întărești adultul interior care poate spune: „Durerea asta îmi este familiară, dar eu merit un alt tip de iubire.”
Adevărul care eliberează
Te întorci unde te doare nu pentru că nu înțelegi. De multe ori, înțelegi prea bine. Te întorci pentru că în interior există un amestec vechi de frică și speranță, o nevoie de reparație, o schemă care încă spune: „Aici se decide valoarea mea.”
Dar valoarea ta nu se decide în mâinile cuiva indisponibil.
Așteptarea, lupta, autoînvinovățirea și „încă o șansă” nu sunt iubire. Sunt supraviețuire emoțională. Iubirea matură se construiește acolo unde nu trebuie să te micșorezi ca să rămâi. Unde nu trebuie să te îndoiești de tine ca să fii ales/aleasă. Unde prezența nu e o recompensă, ci o constantă.
Și poate acesta e începutul: să recunoști, cu blândețe, că durerea familiară nu e acasă. Acasă e locul în care contezi și ești iubit/ă.
Citește pe Antena3.ro
