Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Adrian Maniu era fiul unui profesor de drept comercial şi nepot pe linie paternă al istoricului luminist bănățean Vasile Maniu; pe linie maternă descindea din vechi boieri olteni. A avut un frate - Horia - mort pe front în 1916 și colaborator, ca şi el, la periodicele preavangardiste. Sora sa, Rodica Maniu, a fost una dintre cele mai valoroase pictorițe interbelice autohtone (unii spun că «imagismul» poetului ar fi fost o «refulare» a concurenței plastice cu artista devenită soție a importantului pictor Samuel Mutzner. Adrian era oricum un bun grafician, cu ambiții artistice în prima tinerețe”, aprecia criticul literar Paul Cernat în prologul unei biografii succinte dedicate lui Maniu. „A fost şi un critic de artă avizat, autor, în anii ’30, al unei bune monografii despre pictorul Al. Satmary şi al unui studiu despre gravurile în lemn)”, evidenția profesorul Paul Cernat.
Îndrăzneli lirice și tandemuri dramatice
În continuare, urmărind destinul poetului: „Colaborator la publicațiile novator-simboliste (Insula, Simbolul), coleg cu Vinea și compania la Noua revistă romană a lui Motru şi cu Arghezi, Galaction și Cocea la Cronica (1915), socialist à outrance, poetul s-a ilustrat ca dandy decadent-ironic în maniera arlechinică, ironic-persiflantă a lui Jules Laforgue. Prozele au ecouri din Villiers de l’Isle-Adam și Aloysius Bertrand (din care a şi tradus)”. Și o primă etichetă: „Era, oricum, mai îndrăzneț decât tinerii Tzara şi Vinea în placheta de debut (prozopoemele estetizante din «Figurile de ceară», 1912), în ciclul Flori de hârtie - Poemele trupești, Portul seara, Primăvară futuristă, Tisană sufletească ş.cl. şi în ampla suită biblică Salomeea, text poetic fanion”. Mai mult: „Neutralist, după război combate în presa antiliberală, socialistă sau conservatoare. Debutează ca dramaturg în 1918, cu piesa Fata din dafin (în colaborare cu Scarlat Froda; în viitor, Adrian Maniu se va specializa în tandemuri dramatice: feeria Rodia de aur e scrisă în colaborare cu Păstorel Teodoreanu, iar Dinu Păturică - adaptare după N. Filimon - în colaborare cu Ion Pillat)”.
Arhaism cu tentă expresionistă
„Piese personale valabile - opina istoricul literar Paul Cernat - sunt Meșterul (1922, adaptare a legendei Meşterului Manole), Tinerețe fără bătrânețe şi fastuosul poem dramatic istoric (pe tema confruntării daco-romane) Lupii de aramă, 1929. Primul volum de povestiri, neosimbolist, e şi cel mai bun: Paharul cu otravă (1919). Prozele din Jupânul care făcea aur (1930) şi Focurile primăverii şi flăcări de toamnă (1935) aparțin unui caligraf fantast. După primul război, fostul pre-avangardist decadent se reorientează, prin ciclul liric Războiul şi volumul htonic Lângă pământ (1924), către un arhaism cu tentă expresionistă. Atras de iconografii peisagiste (Drumul spre stele) şi de scenografii patriotice (Cartea țării), Maniu nu mai are forța de a impune, ca la început, un model poetic propriu. O excepție fericită între tot felul de diluări e volumul Cântece de dragoste şi moarte (1935)”.
De la provocare la insipidă grație
Printre ultimele acuarele semnate de Cernat: „Adrian Maniu devine, treptat, oficial - director de programe radiofonice, inspector la Ministerul Artelor, academician din 1933 etc. Procarlist moderat, n-a intrat în aria de iradiere a extremei drepte. După 1947, supraviețuiește o vreme din traduceri (bune versiuni ale basmelor lui Puşkin şi ale Cântecului Nibelungilor). Recuperat la bătrânețe, îşi rescrie nefericit producția poetică anterioară, ca şi Ion Vinea sau, mai târziu, Geo Bogza. Bolnav de cancer, a murit pe 20 aprilie 1968, la Bucureşti”. Concluzia: „Estet, colecționar de artă, Adrian Maniu a fost un tip derutant - genul care semnalizează stânga şi face la dreapta. Decadentul iconoclast ajuns în avangarda neobizantinismului era în definitiv un manierist modern, excelând în stilizări decorative şi într-un rafinat lirism al măştilor. Un poet impopular de prim-plan, care a început ca artist provocator și a sfârșit insipid cu grație”.
Idila din stația de tramvai înghețată
Cornelia, soția distinsului scriitor Dinu Pillat, își amintea cu duioșie cum își cunoscuse Adrian Maniu cea de-a treia soție (și ultima), pe Coca, o moldoveancă frumoasă cu trăsături de negresă: „Era în anul 1946, în stația de tramvai de la Rosetti, într-o iarnă geroasă cu zăpadă multă. Statuia din mijlocul pieței era acoperită toată de nămeții strânși de pe stradă și îngrămădiți în jurul ei. Trecuse de ora 5 după-amiaza și se întuneca. O tânără femeie purtând un palton lung cu guler înalt de blană în care-și afundase bărbia, pe cap cu o căciuliță trasă până la ochii lucioși, tropăia de colo, colo, de-a lungul stației. Dinspre strada Mântuleasa se apropia un domn ce pășea grăbit. Avea un fular lung, răsucit în jurul gâtului deasupra paltonului și o pălărie, cu borurile largi, adânc trasă pe cap. Erau Adrian Maniu și Coca Slavic, singurii oameni rămași să aștepte un tramvai ce întârzia căci trebuia să i se atașeze un plug care să dea la o parte zăpada groasă de pe șine”.
Tortul avea gust de săpun...
Urmarea e savuroasă: „Adrian Maniu nu mai era tânăr, era în vârstă de 55 de ani. A intrat în vorbă cu tânăra sa tovarășe de așteptare și a invitat-o la cofetăria de vizavi. Era și acolo frig și în acea oră părăsită de lume, au stat la o măsuță și au făcut cunoștință cu chipurile lor. Prăjitura, un doboș tort, avea un gust de săpun și el nu i-a dat voie să o termine cu un gest deodată prevenitor și posesiv. Au ieșit iar în stradă și, înțepați de ger, au intrat într-o bodegă să bea vin negru pentru a se încălzi. Vinul a fost acru la fel ca mirosul bodegii și au revenit în stația înghețată animați de interesul trezit unul față de celălalt”. Finalul? „S-au suit într-un târziu într-un tramvai gol - ce ducea în Cotroceni. Locuiau în același cartier. A doua zi a urmat întâlnirea de la cofetăria Nestor, cea mai elegantă din București...”.
Voluntar în două războaie
Elev la „Gh. Lazăr”, transferat apoi la „Matei Basarab”, adolescentul Adrian Maniu a scris versuri pentru revista liceului, „Răsăritul” (1906). După susținerea bacalaureatului (1910), s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii bucureştene (1910-1913), a absolvit-o cu brio, dar n-a profesat niciodată meseria de jurist. A urmat, în plan literar, un nou (și adevărat) debut, în revista „Insula” (1912), sub semnătura Adrian Gr. Maniu publicând poemul în proză Primăvară dulce. În acelaşi an, a debutat și editorial cu volumul de poeme în proză Figurile de ceară. A fost, pentru tânărul rebel Maniu, vremea lecturilor nesistematice, care l-au apropiat de Baudelaire, Villiers de l’Isle Adam, Aloysius Bertrand (din care a şi tradus), dar stagiul simbolist a fost repede depăşit în direcţia unor deschideri spre modernism.
Părinte pentru „Urzica”
Voluntar în Războiul Balcanic (vara 1913), Adrian a încheiat campania belicoasă cu gradul de plutonier, reformat din motive de boală. Anul următor, pentru a uita mizeria frontului, a călătorit în Franţa, prilej pentru reverii și ranforsări poetice. Nu s-a lecuit însă de avânturile patriotice, în campania din Marele Război înrolându-se din nou ca voluntar (1916-1918). A revenit în același an în viața literar-artistică, editând, alături de prietenul Scarlat Froda, revista „Urzica” (mai-iulie 1918, 7 numere). De aici înainte, activitatea scriitoricească l-a acaparat. A onorat funcția de redactor la „Dimineaţa”, pe cea de colaborator la „Chemarea”, „Fapta”, „Socialismul”, „Hiena” etc.
Versuri cu iz de vopsele
George Călinescu a văzut întotdeauna în Adrian Maniu un artist refugiat pe tărâmul liricii. Iată, pe scurt, cum îl încondeia în „Istoria literaturii...”: „Ca și Th. Gauthier, Adrian Maniu e un artist plastic refulat care se consolează în poezie”. Mai încolo, și mai limpede: „Poezia lui Maniu, deloc descriptivă, exaltă un puternic miros de vopsele”. Deși mai elevată (deci mai alunecoasă), caracterizarea celuilalt titan al criticii interbelice, Eugen Lovinescu, cade în același registru: „Maniu alcătuieşte împreună cu Blaga şi cu Emil Isac un triptic. O sensibilitate a spaţiului transilvănean, senzuală şi ceremonioasă, saturată de culoare şi năzuind la rigori abstracte, vibratil-morală şi atentă la etic, dionisiacă şi de bunăvoie închisă într-o «formă fără avânt»”.
132 de ani s-au împlinit pe 6 februarie 2023 de la nașterea poetului Adrian Maniu
„Socialist à outrance, poetul Adrian Maniu s-a ilustrat ca dandy decadent-ironic în maniera arlechinică, ironic-persiflantă a lui Jules Laforgue”, Paul Cernat, critic literar
„Procarlist moderat, Maniu n-a intrat în aria de iradiere a extremei drepte”, Paul Cernat, critic literar
„Un poet impopular de prim-plan, care a început ca artist provocator și a sfârșit insipid cu grație”, Paul Cernat, critic literar
