Anton Pann, rapsodul-don juan înnebunit după fecioare

Vă propunem o iute și pătrunzătoare privire furișată în existența frământată a unuia dintre cei mai îndrăgiți autori de versuri „moralicești” ai Balcanilor. Nu-l vom dezveli însă de secrete pe poetul Anton Pann, ci pe omul Antonie, bărbatul care, amorezat de cele mai multe ori de copilițe fragede, femei necoapte luate de soție în pripă, a trăit aventuri cărora zece tineri luați laolaltă astăzi nu le-ar putea face față. Dar să dăm curs poveștii! Născut undeva în jurul anului 1796, la Sliven, în Bulgaria de astăzi, din tată român - Panteleon - și mamă grecoaică - Tomaida -, adolescentul Antonie a ajuns la București, via Chișinău, după moartea tatălui și a celor doi frați (înrolați în armata imperială rusă și dați dispăruți). Își câștigă existența, una precară, cântând în bisericile ortodoxe, mai întâi acasă, pe versanții însoriți ai Balcanilor, apoi în mahalalele de pe Dâmbovița. La 23 de ani, prin 1819, așadar, Anton Pann, cum avea să-și treacă numele pe copertele broșurilor create la luminile chioare ale lumânărilor, este numit șef al atelierului tipografic de pe lângă Biserica Sfântul Nicolae din strada Șelari. Tot în acel an debutează „tipografic” cu un Axion, o culegere de imnuri bisericești (din care nu s-a păstrat niciun exemplar).

Lăsat baltă în ziua însurătorii

Aceste succese profesionale mărunte îi dau curaj bărbățelului descălecat de la Sliven. După doar câteva luni, Antonie își ia inima în dinți și se căsătorește cu Zamfira Agurezan, prima mare neîmplinire în amor. „Este probabil ca fata, nevârstnică, să fi fost măritată împotriva voinței ei. Cert este că ea îl părăsește în ziua nunții, așa cum relatează însuși nefericitul soț în diata din 1849: «Chiar în ziua cununiei/a fugit și m-a lăsat»”, menționează profesorul Nicolae Mecu în cronologia primului volum de scrieri literare închinat lui Anton Pann de Fundația Națională pentru Știință și Artă (FNSA). Urmează un proces ecleziastic, pe parcursul căruia este devoalat și motivul rușinii: Zamfira era îndrăgostită de alt bărbat. Antonie își recuperează mireasa doar cu sprijinul autorităților, dar căsnicia, care a durat șapte ani, avea să se transforme într-un coșmar pentru amândoi. Femeia îl înșală și-l părăsește de nenumărate ori, dar, în ciuda acestor escapade, îi dăruiește un fiu, Lazăr. „Acesta - altă nefericire - avea să-i pricinuiască lui Anton Pann un șirag de necazuri, părintele ajungând să-l repudieze. Abia după 1850 relația lor se ameliorează, astfel că Lazăr ajunge preot la Biserica Sf. Visarion din București prin intervenția tatălui său”, mai notează Nicolae Mecu. 

S-a cărăbănit cu „ucenicul”

După despărțirea de Zamfira, consemnată în 1826, Antonie activează ca „dascăl al școlii de musichie” din Râmnicu Vâlcea, dar și ca profesor de muzică bisericească pentru tinerele maici de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, unde - ați ghicit! - se îndrăgostește din nou. De data aceasta de Anica, o fetișcană de 16 ani pe care o aveau în grijă mătușile ei la Mănăstirea Surpatele. Dracul de fată, fascinată de „pedagogul chipeș și plin de har poetic și muzical”, îl încurajează și, după ce protectoarele Anicăi refuză ferm cererea în căsătorie formulată de Anton, cei doi amorezi evadează din chingile călugăriei oprindu-se tocmai la Brașov. „Pătimașul poet și cântăreț dovedește de data asta și abilități de regizor și scenograf. «Răpind Anton pe sora Anica de la mănăstire, a îmbrăcat-o bărbătește, cu culuion pe cap ca pe seminariști, cu anteriu și cu scurteică vânătă. Și a venit la Brașov cu Anica, recomandând-o drept ucenicul d-sale», consemnează un contemporan apropiat al fugarului”. „Mai târziu - evocă în continuare Nicolae Mecu -, reconstituind secvența, G. Dem. Teodorescu, autorul primei monografii a muzicianului scriitor, descrie pe bază de mărturii mirările unor cărăuși și călători ardeleni care, trecând pe lângă minunea de «ucenic», priveau curioși și ziceau în felul lor: «No, că mândru ți-i ficiorul, dragă domnule. Să ți-l trăiască Dumnezeu și să ți-l tunuie, că parcă ar fi o băiețică»”.

Înșelat (și) de Anica

Angajat ca dascăl în strana Bisericii Sf. Nicolae din Șchei, Anton rezistă doar opt luni eforturilor de a masca identitatea femeii iubite. Își strâng calabalâcul și iau calea Bucureștilor, unde, la scurt timp, Anica avea să-i dăruiască un fiu, Gheorghiță, mort din păcate la doar trei anișori. Pierderea copilului aduce cu sine diluarea relației. Anica cedează povețelor mătușii Elisaveta și părăsește căminul conjugal pentru a reveni la Schitul Surpatele de lângă Râmnicu Vâlcea. Disperat, Pann își caută dreptatea pe toate căile legale, o obține, Anica este întoarsă la București de unde reușește până la urmă să-și convingă bărbatul să se mute la Vâlcea, într-o minunată căsuță cu foișor devenită astăzi muzeu. Se întâmplau toate în 1834… Încurcate, ce mai, căile iubirii lui Anton Pann! După doar doi ani de conviețuire, drumurile celor doi se despart din nou, de data aceasta definitiv. De pe urma „iubirii vieții”, cum o catalogase însuși Pann, acesta se alege cu o fată, Tinca. Anica devine, legal, doamna Milcoveanu, dar n-are noroc. Rămâne văduvă la doar un an de la căsătorie… A trăit în schimb până în 1881, aproape șaptezeci de ani.

Ultima mare dragoste

Aventurile galante ale lui Anton Pann erau însă departe de a fi încheiate. Și asta în ciuda celor trei ani de care a avut nevoie pentru a-și reveni de pe urma rupturii de Anica. În ziua de 10 februarie 1840, artistul se însoară cu Ecaterina, în vârstă de 18 ani. „Noua însoțire va avea mai mulți sorți de liniște și trăinicie decât cele două legături anterioare. Potrivit mărturiilor poetului, femeie de umilă origine socială și stare materială (rămăsese orfană și trăise în sărăcie), Tinca nu era îmbiată de fumurile măririi și nu era nici lipsită de inteligență și cumințenie”, arată Nicolae Mecu în cronologia menționată anterior. Proaspăta pereche va locui o vreme la Biserica Albă, unde bărbatul era cântăreț în strană, apoi în mahalaua Lucaci, pe strada Taurului (astăzi Anton Pann). Liniștea căminului conjugal îi priește și șapte ani mai târziu avea să editeze, la propria tipografie, prima parte a capodoperei „Povestea vorbii”. 

Moartea i-a împăcat pe toți

Antonie avea să se stingă din viață la doar 58 de ani, în 2 noiembrie 1854, lovit de febră tifoidă (popular, lingoare). A fost înmormântat în curtea Bisericii Lucaci, la doi pași de casă. Reconstituirea înduioșătoarei ceremonii îi aparține biografului G. Dem. Teodorescu: „La cap îl plângeau Zamfira și Catinca, cele două femei legitime, la picioare Anica și fiică-sa Tinca, împreună cu băiatu-i dintâi, preotul Lazăr”. Moartea a împăcat, până la urmă, toate iubirile lui Anton Pann.

Ce (mai) înseamnă Anton Pann, ca poet?

La această mirare răspundea, în deschiderea volumelor dedicate de FNSA lui Anton Pann, regretatul critic literar Eugen Simion: „Pann este cel dintâi la noi care dă un fundament estetic acestui gen de poezie moralicească în care cântecul bahic (lăutăresc) se împreună cu ironia, cârtirea, filosofia morală populară. Mare poet Anton Pann, cum pretinde admiratorul și urmașul său ploieștean, Nichita Stănescu? În genul lui de creație și cu mijloacele sale artistice specifice timpului, negreșit”. Și o completare: „Nu degeaba Ion Barbu este îndrăgostit pur și simplu de Isarlâk - patria imaginară a lui Anton Pann - și vrea să-și fundamenteze și să-și fixeze originalitatea liricii sale intelectualizante, parnasiene, ermetizante «în sensul pământean și balcanic», în plină modernitate românească”.

168 de ani s-au împlinit pe 2 noiembrie 2022 de la moartea lui Anton Pann.

„Răpind Anton pe sora Anica de la mănăstire, a îmbrăcat-o bărbătește, cu culuion pe cap ca pe seminariști, cu anteriu și cu scurteică vânătă. Și a venit la Brașov cu Anica, recomandând-o drept ucenicul d-sale”, G. Dem. Teodorescu, autorul primei monografii a muzicianului scriitor

„Este probabil ca fata, nevârstnică, să fi fost măritată împotriva voinței ei. Cert este că ea îl părăsește pe Anton Pann în ziua nunții, așa cum relatează însuși nefericitul soț în diata din 1849”, Nicolae Mecu, critic literar