Adolescentul, tarele lui si media

Pe un obscur post de radio, peste care treceam intr-un oarecare treacat (sic!), am auzit, manifestandu-se in direct, o tanara copila de numai cinspe anisori care se plangea ca nu se poate lasa de fumat. C-a incercat diferite metode si ca n-a reusit. Ca pur si simplu s-a saturat de tentativele ei de abdicare de la fumat si ca ea se gandeste foarte serios sa renunte la lupta impotriva fumatului si sa devina fumator profesionist. Ca-si da seama de efectele negative pe care le are fumatul asupra biologiei ei, dar ca pur si simplu vointa n-o ajuta defel!
Nu stiu ce anume i-a deformat junei in discutie perceptia asupra realitatii in care-si duce zilele; nu stiu cum de nu realizeaza cat este de ilar un adolescent care se plange ca e viciat, in ochii unui public de varsta mai inaintata ca a lui, pentru care batalia cu fumatul a devenit o bomboana pe langa alte batalii pe care le-a dus in viata-i. O fi crescut aceasta fata mai mult cu nasul in televizor, mai mult cu nasul in filme, mai mult cu nasul in muzica hip-hop, mai mult cu nasul in muzica rock sau mai mult cu nasul in viata parintilor ei, pe care, volens-nolens, si-a luat-o de model? Sau poate panourile publicitare imense promovand diverse marci de tigari, care folosesc pentru asta tineri cool, adaptati trendului?
Ce anume poate face o fata de cincisprezece ani sa se planga intr-un spatiu public (fie el pe o frecventa oarecare), sa se miaune ca ea e o vicioasa care nu poate abdica de la viciul ei?
Malitioasa, am incercat sa fac o legatura cu spatiul mediatic in care creste tanara. Am vrut sa dau vina pe presa. Am vrut, cum ar veni, sa terfelesc presa in presa. N-am gasit destule argumente pentru care as putea invinui media (televizorul, in speta) pentru un copil viciat prematur, indeajuns de necopt incat sa nu-si dea seama de ridicolul in care singur se plaseaza.
Singura vinovata este, evident, dorinta fireasca a oricarui adolescent de a poza in ceea ce nu este. Sau de a poza in ceea ce i-ar placea sa devina - un adult viciat care, abdicand de la viciul sau, devine un adult cool, stapan pe sine.
Nu stiu daca graba de a blama televizorul (media, in general) pentru... hmmm... viciile unor pusti debusolati este intotdeauna legitimata si daca da, in ce masura. Evident ca imaginile violente deformeaza, in creierul lor de pusti, spatiul realitatii imediate pana in punctul in care o delimitare clara dintre concret si abstract devine cvasi-imposibila. Pentru asta, da, televizorul se cere imperios blamat. Dar pentru ca un adolescent fumeaza sau se sparge-n tampla e de vina musai televizorul sau, mai degraba, anturajul? Sau lecturile? Sau muzica? Sau ce?

De fapt, problema e mult mai ampla. Adolescentul postmodern are de luptat cu o realitate mult mai agresiva si mai complexa decat adolescentul din trecut. Ma tem ca media nu-l ajuta sa-si depaseasca tarele.