"Am retrăit acele suferinţe"

Un an şi opt luni de documentare asiduă şi un an şi jumătate dedicat scrierii scenariului. Un lungmetraj de debut, "Portretul luptătorului la tinereţe", care i-a umplut regizorului Constantin Popescu jr cinci ani şi jumătate din viaţă. O bucată din istoria românilor, lupta armată împotriva comuniştilor dusă de partizani în Ţara Făgăraşului, se va concretiza pe marele ecran sub forma trilogiei "Aproape linişte". Primul film din această serie, "Portretul luptătorului la tinereţe", va avea premiera în cinematografele româneşti la 19 noiembrie şi se concentrează pe povestea cutremurătoare a uneia dintre cele mai longevive grupări, condusă de Ion Gavrilă Ogoranu, formată din 12 tineri care au rezistat în munţii Făgăraş, în condiţii extrem de dificile, aproape zece ani, până când au fost trădaţi. Singurul din grup care nu a fost prins de Securitate timp de 27 de ani, până în 1976, este Ogoranu. A fost ajutat de Ana Săbăduş, femeia care i-a rămas aproape până la sfârşitul vieţii.


Ion Gavrilă Ogoranu a murit în 2006, la 83 de ani, înainte ca regizorul să aibă ocazia să-l cunoască personal. Luptătorul nu era convins că lumea e pregătită pentru un film cu acest subiect. Se temea că oamenii nu vor înţelege ce s-a întâmplat cu adevărat: "Încă nu este momentul, atunci când ultimii comunişti, persoane şi idei, vor dispărea, istoria se va rescrie. Dar eu nu voi mai trăi acei ani", îi mărturisea înainte să se stingă colaboratoarei sale apropiate, jurnalista Lucia Baki, împreună cu care a scris cel de-al treilea volum din "Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc", în care sunt relatate teribilele întâmplări trăite alături de camarazii săi. N-a mai apucat să vadă viziunea regizorului Constantin Popescu jr asupra generaţiei de tineri care a luptat şi a murit pentru o idee, dar au avut ocazia să aprecieze rezultatul alţi supravieţuitori ai acelor vremuri, luptători anticomunişti, anul acesta, într-o proiecţie a filmului în cadrul manifestării anuale dedicate comemorării Rezistenţei anticomuniste din Ţara Făgăraşului, la Sâmbăta de Sus. "Au fost prezenţi foşti deţinuţi politic din toată ţara şi urmaşi ai lor. De cum a început filmul, majoritatea dintre cei prezenţi s-au ridicat în picioare. Emoţia şi-a spus cuvântul după primele minute de film. Domnul Octav Bjoza, preşedintele AFDPR (Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România), a rămas 2 ore şi 20 minute în picioare. A trăit fiecare moment. L-am întrebat apoi, de altfel pe toţi cei prezenţi. A fost un singur răspuns: «Am retrăit acele zile, acei ani, acele suferinţe. Ne-am întors în timp»", descrie Lucia Baki momentele intense pe care le-a surprins.   

Proiectat la începutul acestui an în secţiunea Forum a Festivalului Internaţional de la Berlin, lungmetrajul de debut al lui Popescu jr s-a situat în centrul unui scandal iscat de cererea venită din partea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului "Elie Wiesel", ca pelicula să fie interzisă pentru că ar glorifica "un fost legionar, fascist şi antisemit", motivaţie bazată pe faptul că Ion Gavrilă Ogoranu a făcut parte în tinereţe din Mişcarea Legionară Frăţia de Cruce Negoiul. Organizatorii festivalului au declinat cererea, cu atât mai mult cu cât sesizarea fusese formulată fără ca filmul să fie vizionat în prealabil de cei care o puseseră la zid. Incidentul l-a mâhnit, spune regizorul, în primul rând pentru că demersul lui cinematografic a fost înţeles eronat. "Nu vreau să-mi bazez debutul pe o controversă. Nu are nici o importanţă dacă filmul e bun sau nu, mai reuşit sau mai puţin reuşit. Ideea e că atunci când vrei să discuţi despre un film, cred că e bine, întâi de toate, să îl vezi. Şi după ce te-ai lămurit că nu este un documentar ci o ficţiune, poţi trage o concluzie, poţi afirma orice şi poţi avea orice opinie. Sau poate că ar fi fost normal să discutăm înainte. Cei care au protestat nici nu au ştiut că filmul nu concurează în secţiunea oficială şi au trimis scrisoarea juriului competiţiei. Nu consider că trebuie să dau explicaţii nimănui. Afirmaţiile sunt neîntemeiate. Lucrez la acest film de atâţia ani. Nu era nici un secret. De ce abia atunci s-a comentat acest lucru? Era vorba despre un festival de film, nu despre o tribună politică. Fiecare cineast are dreptul la o opinie. Şi cred că opiniile trebuie respectate, aşa cum le respect şi eu. Politica pumnului în gură, orice altă formă de cenzură, mi se par nepotrivite şi nu cred că asta este modalitatea prin care trebuie să reacţioneze cineva în legătură cu o opinie. Filmul nu dezbate, ci prezintă. E vorba despre o perioadă din istoria ţării mele, fie că ne place ori nu. Aşa au stat lucrurile. Dacă am făcut un film pe tema asta nu înseamnă neapărat că sunt de acord cu toate personajele filmului. În film sunt prezentate două lumi aflate în conflict, comuniştii şi opozanţii regimului. De ce nu mă acuză nimeni că aş fi comunist? Câte filme s-au realizat pe astfel de subiecte? Oare regizorii care au realizat filme despre nazism au fost sau sunt nazişti? E ridicol. Nu că despre asta ar fi vorba în filmul meu. Sau ar fi trebuit să vorbesc doar despre opresori? Nu înţeleg. (...) Am să continui să regizez filme, ficţiuni despre acea perioadă, indiferent de opiniile altora, pentru că în primul rând eu vreau să aflu ce s-a întâmplat atunci, cum şi de ce. Nu înţeleg de ce trebuie să ne ascundem sau să privim în altă parte ori de câte ori ceva ni se pare că nu este limpede. Nu a fost şi nici nu este intenţia mea să jignesc pe cineva ori memoria cuiva. Pot înţelege, în măsura în care o astfel de durere poate fi înţeleasă de către cineva care nu a trăit acele vremuri, că anumite subiecte sunt dificile. Dar cred că ele trebuie cunoscute înainte de a fi cântărite şi catalogate."

De la momentul acelui scandal, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului "Elie Wiesel" nu a mai luat nici o altă poziţie oficială faţă de demersul cinematografic al lui Constantin Popescu, iar regizorul se îndoieşte, dar nu exclude posibilitatea, ca alte voci nemulţumite să se audă şi pe mai departe, poate chiar cu ocazia apropiatei lansări. De aceea atrage din nou atenţia că "filmul nu este portretul unui om, ci al unei generaţii, al unui grup. Titlul nu despre asta vorbeşte. Oricine a înţeles sau crede că a înţeles altceva, se înşală. Acuzaţiile au un fundament mult prea subţire. Încerc să nu judec pe nimeni şi mă străduiesc să mă lămuresc eu, cu decenţă, înainte de orice. Faptul că în ultimii douăzeci de ani s-a discutat relativ puţin despre aceste întâmplări este compensat, cred, de apariţia tot mai multor cărţi care analizează momentele acestea din istoria României. Încerc să evit cu discreţie extremele. Adevărul va ieşi cu siguranţă la iveală, cu timpul."

Constantin Popescu a început anevoiosul drum al realizării acestui triptic de ficţiune bazat însă pe date istorice, impresionat fiind de o poveste descoperită la începutul documentării sale, perioadă în care, absorbit total de subiect, mărturiseşte că ajunsese să-i viseze pe unii dintre oamenii despre care citea. "Mi-am spus că dacă un om a putut suporta chinuri atât de barbare în beciurile securităţii şi nu a cedat (şi exemplul lui nu a fost singular; i-au fost smulse unghiile de la mâini şi de picioare şi toţi dinţii cu un cleşte de cuie; a murit la puţin timp după asta, fără să fi scos un cuvânt), nu şi-a trădat camarazii de suferinţă, trebuie că îi sunt dator măcar cu o parte a timpului meu pentru demnitatea de care a dat dovadă. Numele lui a fost Titu Jubleanu şi povestea sa este cea care a declanşat, de fapt, scenariul. Au urmat apoi poveştile Elisabetei Rizea, poveştile fraţilor Toma şi Petre Arnăutoiu şi a Mariei Plop şi povestea grupului condus de Ion Gavrilă Ogoranu, zis Moşu’. Pentru că, însă, scenariul devenea mult prea lung, am decis să încerc să regizez trei filme, fiecare despre una dintre poveştile pomenite mai sus." 

"Un bărbat curajos şi demn. Chiar dacă opiniile noastre nu se întâlnesc, demnitatea de care a dat dovadă merită discutată cu prisosinţă", astfel îl vede regizorul pe Ion Gavrilă Ogoranu, întruchipat în peliculă de Constantin Diţă, actor pe care Constantin Popescu l-a descoperit în filmele lui Corneliu Porumboiu. "M-a impresionat naturaleţea lui şi figura lui aparte. Interpreta rolurile relaxat, versatil şi cu multă siguranţă de sine. Aşa că am decis să iau legătura cu el, mai ales că m-a frapat şi asemănarea fizică dintre el şi Ion Gavrilă Ogoranu, atât cât am putut să-mi dau seama de ea din fotografiile (puţine la număr) pe care le aveam cu Ogoranu în tinereţe", îşi motivează alegerea regizorul.

Constantin Popescu a discutat de nenumărate ori despre subiectul trilogiei sale şi cu jurnalista Lucia Baki, apropiata lui Ion Gavrilă Ogoranu: "Mi-a împărtăşit foarte multe lucruri pe care nu le ştiam despre partizani. Sunt convins că o voi întâlni în curând şi personal, la Făgăraş, unde intenţionăm să facem o proiecţie cu filmul". Înainte de lansarea în cinematografe a peliculei "Portretul luptătorului la tinereţe", Lucia Baki a împărtăşit în Jurnalul Naţional din amintirile despre partizanul Ogoranu: "Era prin 1996. În paginile ziarului local am început un serial pe care l-am denumit «Brazii mor în picioare» şi care prezenta povestea familiilor de făgărăşeni implicate în Rezistenţa anticomunistă. Aveam material pentru ani de zile pentru că la orice poartă băteam prin satele făgărăşene găseam câte o familie care a trecut prin calvarul comunist. Ţara Făgăraşului a dus cea mai grea şi aprigă luptă împotriva comunismului. Aici Securitatea a convocat batalioane întregi pentru a-şi putea impune vrerea şi principiile bolşevice. Pe atunci nu ştiam de volumele I şi II  ale domnului Ion Gavrilă Ogoranu, «Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc». Mai mult, nici nu-l cunoşteam pe luptător, deşi la fiecare episod titrat în ziar îi foloseam numele, citat de persoanele intervievate. Am publicat zeci şi zeci de episoade. Ziarul a ajuns şi la Alba, mai precis la Gâltiu, unde locuia dl Ogoranu. Într-o zi de primăvară ploioasă din 1998 m-am trezit la birou cu un bătrân cu părul alb ce avea un zâmbet tineresc în colţul gurii. M-a întrebat dacă-l cunosc. I-am spus că nu-l cunosc, dar putem vorbi fără probleme orice subiect vrea să abordeze cu mine ca jurnalist. «Mi-ai făcut treaba, dragă Lucio, timp de doi ani. Ai strâns în acest ziar suferinţele celor cu care am fost în munţi şi ale celor care ne-au ajutat pe noi. Am aflat răspunsuri la multe din întrebările care m-au măcinat ani la rând. Am venit până la Făgăraş să-ţi propun să le strângem pe toate acele episoade într-un volum pe care să-l semnăm amîndoi.» A fost prima întâlnire cu dl Ogoranu. După care au urmat multe altele. Am editat volumul la Timişoara. Am petrecut împreună, în faţa foilor de hârtie, nopţi multe şi albe. Învăţasem istoria grupului din Munţii Făgăraşului pe dinafară, pe ani, zile şi chiar ore. Ajunsesem să-l contrazic la anumite episoade, iar dânsul punea totul pe seama memoriei, cu toate că la acest capitol sta foarte bine. Dar nu se punea cu «încăpăţânarea» mea, cum îmi zicea deseori. «Trebuie să fac cum spui că n-o scot la capăt cu tine. Fie şi un lup mâncat de oaie.» De atunci am mers împreună prin sate să găsim persoanele şi familiile care i-au ajutat, atunci, în munţi. Am strâns obiecte şi bunuri care au aparţinut luptătorilor, pe care le-am folosit ulterior la organizarea de expoziţii cu această temă (1999 la Făgăraş, 2000 la Muzeul Brukental ­ Sibiu, 2001, Muzeul de Istorie ­ Braşov etc). Am fost împreună la Memorialul de la Sighet, la CNSAS şi am consultat arhivele în care erau dosarele grupului, «Banda Gavrilă». Merită menţionate întâlnirile dintre foştii  luptători. De exemplu:  Ogoranu ­ Ilioiu; Ogoranu ­ Olimpiu Borzea din Viştea; Ogoranu ­ Dumitru Moldovan din Lisa; Ogoranu ­ Ioan Buta din Părău; Ogoranu ­ preotul Ioan Glăjar din Ucea, Ogoranu ­ Anica Stângu din Cincu etc. Am asistat la astfel de întâlniri, dar n-am putut să-mi stăvilesc emoţiile şi lacrimile. Vorbeau de suferinţele lor, numeau trădătorii, vecini şi consăteni de-ai lor, despre cruzimile torţionarului Gheorghe Crăciun sau ale lui «Ciungu» etc. Aş dori oricărui tânăr să aibă parte de poveţele şi îndrumările unui vârstnic precum a fost Ion Gavrilă Ogoranu. Un om deosebit, cu principii solide creştine. Se mândrea că este fiu de ţăran şi ori de câte ori avea ocazia promova viaţa satului transilvan, tradiţiile locului, credinţa, adevărul şi dreptatea. Când era întrebat ce este, meseria, răspundea simplu, «agricultor», deşi a fost student la două facultăţi, Agronomia fiindu-i foarte dragă. După ’90, după ce a fost refuzat de revoluţionarii aflaţi la Televiziunea Română care l-au considerat bătrân pentru a-i ajuta, dl Ogoranu a mai avut o încercare prin care spera ca vocea lui să fie auzită de popor şi de conducătorii ţării. A candidat pentru Senatul României în 2000, dar n-a adunat destule voturi pentru a putea vorbi de la tribuna Parlamentului. Atunci s-a retras în faţa cărţilor sale. A scris istoria trăită a luptătorilor din munţi. Volumele «Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc», şapte la număr, descriu Rezistenţa anticomunistă trăită atât de grupurile de luptători şi de susţinători ai acestora, aşa-numita Rezistenţă activă şi Rezistenţă pasivă, dar şi evenimentele descrise de Securitate în dosarele întocmite la vremea aceea de reprezentanţii lor. Talentul de orator şi de scriitor ale dlui Gavrilă Ogoranu l-au determinat să depăşească sfera istoriei şi să publice şi alt gen de scrieri, roman, versuri, amintiri. Cititorii pot lesne să-l numească un Ion Creangă al Ţării Făgăraşului după volumul special «Amintiri din copilărie»."

Jurnalista este convinsă că dacă Ogoranu ar fi fost întrebat despre cele mai de seamă momente ale vieţii sale lungi şi zbuciumate, s-ar fi oprit la cele pe care le enumeră şi ea: "Dacă v-ar fi interesat copilăria, şcoala, biserica, familia, în special mama lui sau surorile lui, le-ar fi descris în amănunt, fără să vă plictisească. Dacă vroiaţi să ştiţi despre lupta din munţi, v-ar fi descris pe fiecare coleg de-al său. Niciodată nu spunea că el ar fi fost şeful grupului din munţi, ci că fiecare dintre ei avea un rol bine definit. Avea în memorie fiecare moment petrecut în munţi, fie iarnă, vară. Au stat ascunşi în munţi din 1948 până în 1955, când au fost trădaţi. Nu le-au lipsit din bordeiele construite în munţi sau la şes Biblia sau dicţionarul francez-român. Învăţau unii de la alţii: Chiujdea era cu botanica, Remus cu matematica, Ogoranu cu agronomia şi cu orientarea, Haşu cu acoperişurile etc. Ţineau foarte mult unii la alţii. Îi uneau aceleaşi principii preluate din familie, din şcoală. Astfel au scris şi cele trei jurăminte care s-au păstrat până astăzi. În săptămâna patimilor din 1954, pe vârful Buzduganul, când de la Mănăstirea Brâncoveanu se auzeau vocile preoţilor de Înviere, ei au lăsat ultimul testament. Stă mărturie pentru generaţiile viitoare, el găsindu-se în arhivele CNSAS.

Un moment important, spun eu, ar fi Decembrie 1989. Evenimentele de atunci i-au adus speranţa că lupta lor, a celor din munţi, n-a fost în zadar. Totul s-a spulberat la poarta TVR, când n-a fost lăsat să intre. Îl chinuia soarta românilor care n-au putut scăpa de comunism nici în 1989, nici în 1999, nici în 2000 nici în 2006. O spunea în fiecare an la Comemorarea de la Crucea de la Sâmbăta ridicată în memoria celor căzuţi în Rezistenţa anticomunistă. «Noi nu ne vom linişti nici când ne vor bate cuiele. Iar de acolo de sus, de lângă cei dragi nouă, vom privi la voi, cei rămaşi, şi care trebuie să ne duceţi idealurile mai departe», spunea dl Gavrilă. La fel de important a fost momentul în care a păşit în sediul CNSAS, unde a stat în faţa dosarelor întocmite de călăii luptătorilor. A citit şi studiat fără suflare acele dosare, aflând numele trădătorilor, modul în care i-au fost chinuiţi şi ucişi fraţii de luptă. Fiecare volum tipărit l-a întinerit pentru că îşi împlinea promisiunea făcută celor trecuţi în nefiinţă de tineri, împuşcaţi în 1957 şi ale căror morminte nu se cunosc."

Lucia Baki a colaborat cu Ion Gavrilă Ogoranu din 1998 până când a închis ochii, la 1 mai 2006, când l-a condus pe ultimul drum, la Gâltiu, acolo unde a trăit alături de Ana Săbăduş. "Ana Săbăduş este cea care l-a ascuns şi salvat din mâinile Securităţii din 1957 până în 1976 şi după aceea până în 2006. Şi ea s-a stins la două luni după dl Gavrilă. Viaţa mea ar fi fost mult mai săracă şi neîmplinită dacă nu-l cunoşteam pe dl Gavrilă. Mi-a fost părinte, bunic, prieten, sfătuitor şi un ajutor de mare încredere. Am învăţat multe de la el", spune ziarista.

Înaintea de proiecţia de gală din 18 noiembrie şi de lansarea în cinematografe din 19 decembrie, regizorul mărturiseşte: "Habar nu am cum va fi primit un astfel de subiect. La Bucureşti şi la Cluj, la TIFF anul acesta, filmul a fost foarte bine primit de către public. M-a interesat, însă, să spun poveştile acestor oameni, mai presus de orice. Am dedicat acestui prim film cinci ani şi jumătate din viaţa mea. Şi nu-mi pare rău. Aş face-o oricând din nou. Am ajuns să-i visez pe unii dintre oamenii despre care citeam. Pur şi simplu cred că demnitatea de care au dat dovadă trebuie povestită şi cinematografic, nu doar prin cărţi. Asta încerc să fac eu. Poate o vor face şi alţii. N-ar fi rău deloc."

Constantin Popescu speră ca "Portretul luptătorului la tinereţe" să poată lămuri şi poate să răspundă la unele întrebări, cu precizarea: "Nu mi-am propus nici să judec şi nici să analizez ce s-a întâmplat în perioada respectivă, ci doar să prezint nişte întâmplări pe care cred că publicul ar trebui să le afle, să le cunoască". Cât despre cum şi-ar dori să fie percepute cele trei poveşti în ansamblu: "Îmi este greu să răspund acum. Poate că am să înţeleg exact care va fi răspunsul publicului abia după ce prima parte va rula în cinematografe. Îmi doresc, desigur, ca lumea să fie interesată, dar în primul rând îmi doresc să afle că aceşti oameni au existat cu adevărat, nu sunt doar nişte nume pe hârtie".

În "Portretul luptătorului la tinereţe" sunt folosite numele reale ale luptătorilor din Grupul Gavrilă. Restul distribuţiei este completată de Ionuţ Caras, Bogdan Dumitrache, Cătălin Babliuc, Ion Bechet, Vasile Calofir, Constantin Lupescu, Dan Bordeianu, Bogdan Dumitrescu, Alexandru Potocean, Alin Mihalache, Radu Iacoban, Şerban Gomoi, Paul Ipate, Andrei Mateiu, Mihai Constantin, Răzvan Vasilescu, Teodor Corban, Mimi Brănescu, Bogdan Stanoevici, Mihai Bica, Nicodim Ungureanu. Pelicula va fi lansată simultan în Bucureşti, Iaşi şi Cluj, urmând a fi proiectată şi în Făgăraş, Constanţa, Craiova, Timişoara, Arad, Oradea sau Baia Mare.

Regizorul doreşte ca în cazul în care va găsi sprijin financiar, co-producători interesaţi şi alţi parteneri, să demareze filmările pentru partea a doua a trilogiei în iarna anului viitor, iar filmările ultimei părţi să fie finalizate peste doi ani şi jumătate. În realizarea scenariilor, Popescu s-a folosit de ceea ce a extras din declaraţii, procese-verbale şi din diverse cărţi, inclusiv din memoriile lui Ion Gravrilă Ogoranu sau din cartea Ioanei Raluca Voicu Arnăutoiu despre Toma Arnăutoiu, Petre Arnăutoiu şi Maria Plop. Şi-a propus, de altfel, să o întâlnească pe Ioana Raluca Voicu Arnăutoiu, înainte de a face ultima parte din această trilogie.

"Portretul luptătorului la tinereţe" este produs de Filmex Film România, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei şi al HBO România. Pelicula este distribuită în România de Voodoo Films, are propriul site, www.portretulluptatorului.ro, dar şi pagină de Facebook. Filmul a fost proiectat recent în competiţia Festivalului Internaţional de Film de la Bratislava şi va rula în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Torino (26 noiembrie ­ 4 decembrie).

Despre regizor
Înainte de a-şi regiza filmul de debut, Constantin Popescu a fost asistent de regie/producţie la patru dintre filmele lui Lucian Pintilie şi regizor secund al lui Francis Ford Coppola la "Tinereţe fără tinereţe". Primul său scurtmetraj, "Apartamentul" (2004), a fost distins cu Marele Premiu al Juriului la Veneţia. Au urmat "Canton", "Drezina" şi "Apă", toate selecţionate în festivaluri internaţionale şi premiate. Constantin Popescu este şi unul dintre regizorii filmului-omnibus "Amintiri din Epoca de Aur". Cel de-al doilea lungmetraj al său, "Principii de viaţă", a avut premiera în această toamnă la Festivalul de la San Sebastian.