Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fiu, ca şi Vargas Llosa, de militar care i-a impus simţul disciplinei, "miopul" Eliade şi-a împărţit copilăria între literatură, Tecuci, Bucureşti, mansarda din Strada Melodiei, fete, şcoala din Strada Mântuleasa şi maidanele de la Obor, Dealul Mitropoliei şi gropile lu' Ouatu.
"Care sunt cele mai dragi locuri din Bucureşti la care vă gândiţi adesea?", îl întreba Mircea Handoca pe Eliade în 1981. "Casa din Strada Melodiei, în care am copilărit. Şcoala primară din Mântuleasa. Aleea de trandafiri din Cişmigiu. Pădurea de la Băneasa."
Bucureştiul lui Eliade nu mai are nici o legătură cu Bucureştiul de azi. Un Bucureşti prăfuit şi ticsit de maşini şi clădiri construite parcă din puseuri de grandomanie şi kitsch adunate laolaltă, înghesuit şi blocat. Bucureştiul lui Eliade avea un tramvai electric numărul 14, în care micul "miop" Eliade se urca din mers. "Mă plimbam aşa agăţat de la Rosetti până la Brătianu şi înapoi", povesteşte peste ani de zile în "Memoriile" sale.
De căţărat se căţăra uşor, căci devenise "meşter" mare, dar o făcea întotdeauna cu capul dezgolit, de frica taxatorului care, dacă l-ar fi prins fără bilet, i-ar fi confiscat şapca.
MANSARDA DIN STRADA MELODIEI
Strada Radu Cristian, fostă Melodiei. După aproape un secol. Doi tineri îndrăgostiţi se sărută exact sub plăcuţa lipită pe clădirea de la nr. 1: "Aici a fost casa cu mansardă unde a creat operele de tinereţe MIRCEA ELIADE". Îşi văd mai departe de drum, ţinându-se de mână după ce îşi zâmbesc complice şi îşi mai şoptesc câteva vorbe de amor.
Din sens invers, vine o bătrânică aplecată şi cocoşată de greutatea plaselor pe care le târşâie după ea. Merge pe mijlocul străzii pentru că pe trotuar nu are loc să treacă din cauza maşinilor parcate. La un moment dat, se poticneşte şi se opreşte în mijlocul drumului pentru a-şi mai trage sufletul şi a-şi mai odihni braţele bătrâne. Îmi zâmbeşte.
"Aşa e când eşti bătrân şi n-are cine să te ajute", îmi spune în timp ce cu mâinile încreţite îşi aranjează părul alb şi împuţinat sub broboadă. "Dar aproape că am ajuns", continuă ea, în timp ce îi tresaltă inima de bucurie şi i se luminează toată faţa atunci când îi spun că îi car eu sacoşele până unde locuieşte. Nu mă refuză. Îmi mulţumeşte de vreo două-trei ori. Nu stă de mult în zonă. E casa unui nepot care s-a mutat în străinătate şi a adus-o "de la cucuieţi în centru". Cucuieţii erau undeva în Militari.
O întreb de Eliade, de casă. Dar nu ştie nimic legat de scriitor. "N-am citit mult la viaţa mea. Sunt o femeie simplă. Dar ştii ce-mi place? Îmi place, mamă, tare mult să mă uit la toate serialele astea unde îi văd pe marii actori. Pe vremuri mă mai duceam la teatru, la film. Dar acuma nu mai pot. Nu mai am nici bani şi sunt bătrână şi mă dor toate cele." În scurt timp ajungem în faţa unei case cu două etaje, unde bătrâna locuia într-unul din apartamente.
Îi urez sănătate şi mă reîntroc pe fosta Stradă Melodiei. E linişte. Sunt singură pe strada care este învăluită într-un aer proaspăt de primăvară şi într-o adormire lentă care te îmbie la uitare şi relaxare.
Casa familiei Eliade avea o grădină întinsă pe trei străzi: Melodiei, Domniţei şi Călăraşi. Acolo s-a mutat micul Eliade cu familia sa în anul 1914, când casa a suferit reparaţii capitale. În 1934 casa s-a transformat într-un bloc de câteva niveluri, iar mansarda, celebra mansardă care a reprezentat centrul universului lui Eliade în anii copilăriei şi adolescenţei, unde s-a născut "Romanul adolescentului miop", este încă acolo.
Chiar Nae Ionescu, venit în vizită în mansarda lui Eliade, a declarat odată intrat în mansardă: "Ce odaie minunată, făcută anume ca să înveţi". Mansarda în care Eliade a petrecut cel mai mult timp din perioada sa de formare a "adolescentului miop" şi în care "se împlinise misterioasa metamorfoză care îl transformase, în mai puţin de zece ani, pe «derbedeul căpitanului», cum îmi spuneau vecinii, în sumbrul autor al lui «Gaudeamus»" semăna cu "cabinetul unui erudit din alte vremi".
ŞCOALA MÂNTULEASA
Până să se agaţe din mers de tramvaiul electric nr. 14, Eliade şi-a făcut "antrenamentul" împreună cu fratele său Nicolae pe tramvaiele trase de cai care plecau din Piaţa Rosetti, pe care o traversa ca să ajungă în Mântuleasa, la şcoală. Astăzi nu mai e urmă de potcoavă de cal sau de tramvai 14. Piaţa Rosetti e un nod de trolee care traversează aproape tot Bucureştiul. Claxoane, înjurături, blocaj.
Blocaj în trafic, blocaj de răbdare. După ce tragi o gură bună de gaze de eşapament, evadezi în Strada Mântuleasa (stradă care a dat şi numele unei nuvele), cu muşcate la aproape toate ferestrele, iar o iederă coboară de la fereastra de la etajul întâi al unei case şi îmbracă nişte cabluri, desenând pe perete un tablou verde. Şcoala Mântuleasa, "o clădire mare, robustă, străjuită de castani, cu o curte vastă în spate, în care ne jucam în timpul recreaţiilor", nu mai este.
Doar castanii au mai rămas şi câteva case cu parfum de secol XIX. Capitolul "Şcoala Mântuleasa" nu a fost un punct de reper în formarea tânărului Eliade. Nu era un tip retras, dar nici foarte sociabil. Îşi alegea partenerii de conversaţii la fel de atent cum îşi alegea prietenii pentru joacă şi hârjoneală. "Eram timid, iubeam singurătatea şi mă înţelegeam numai cu prietenii inteligenţi sau erudiţi; uram şcoala şi nu credeam decât în cele ce învăţam singur, fără ajutorul profesorilor."
În mod bizar, dar explicabil, Şcoala Mântuleasa şi mansarda din Melodiei au strâns temele importante ale tinereţii lui Eliade. Dar fosta Melodiei nu se cheamă Mircea Eliade, ci Radu Cristian, iar Şcoala Mântuleasa a fost dărâmată. Cine cunoaşte universul lui Eliade îl ştie din cărţile şi memoriile sale. Pe Mântuleasa nimic nu aminteşte de marele scriitor. Câţiva copii se hârjonesc printre nişte bălării în timp ce bunicii lor îi admonestează. "Hai că n-avem timp!", strigă unul dintre bunici. Mântuleasa nu e la fel de amorţită ca Strada Radu Cristian.
E vie, e contratimp. E grabă mare printre trecători. Lumea se grăbeşte să facă bani, să mai câştige o pâine, să apuce să mai facă o mâncare la copii după o zi de lucru, să mai apuce o oră de somn. Micul Eliade avea timp. De citit şi de hârjoneală. Copil fiind, a descoperit la un moment dat că sunt la fel de interesante jocurile pe maidane precum o carte de aventuri. Avea prieteni printre bătăuşii şi haimanalele tuturor mahalalelor. Mai târziu timpul pare să se fi restrâns. Nu era timp decât pentru citit în mansardă.
Pe Mântuleasa, Eliade e o legendă, un mit. Dacă îi întrebi pe locatari ţi se răspunde vag: "Nu ştiu de nici un Eliade, ştiu de şcoală, care s-a dărâmat inexplicabil în 2003" sau "Eliade? Care Eliade? Mircea? O fi fost. Dar noi de unde să ştim? Eram la fel de mici p'atunci". Un bătrânel simpatic care locuieşte undeva pe stradă îmi spune ştrengăreşte că poate s-o fi şi jucat cu Eliade când era mic, "şi io habar n-aveam cu ce geniu oi fi fost la furat de nuci, dar sigur n-am stat de filozofeală cu el".
Când îi spun că Eliade s-a născut în anul răscoalei, devine serios şi ia un aer sever: "Aaa, păi atunci sigur n-am copilărit cu el". Şi pleacă urmat de un pechinez urât care încearcă să acopere cu lătrături zgomotul făcut de toba spartă a unei Dacii vechi. A câştigat Dacia. Un stol de porumbei s-a pogorât în grabă şi forţă ca în filmul lui Hitchcock, atacând firimiturile împrăştiate pe caldarâm dintr-un rest de baton, de o doamnă cochetă.
Se zburătăcesc şi se înghesuie gălăgioşi, sub privirile nedumerite ale unui puşti de cinci ani care nu reuşeşte să-i prindă.
PARCUL CIŞMIGIU
Din Mântuleasa, hop-ţop în Cişmigiu. Un Cişmigiu aerisit la ora prânzului însorit din mijloc de săptămână. Pensionarii îşi ocupaseră locurile la o partidă de şah sau de table la locul ştiut, bişonii udă aceleaşi tufişuri din fiecare zi, un parfum dulce de primăvară de flori îmbobocite aşteptând să se deschidă. Pe aleea de trandafiri, preferata lui Eliade la maturitate, trandafirii nu-şi arată încă splendoarea.
Spre seară Cişmigiul miroase altfel. A vată de zahăr şi floricele. S-a mai animat. Trec perechi perechi. Mai tinere sau mai în vârstă. Sau poate chiar fără vârstă. Sunt la fel de frumoşi. Se pierd pe alei întortocheate sau simple şi se pierd în penumbre ca în filmele mute.
"Pe nesimţite, Cişmigiul se adâncea în umbra şi în răcoarea florilor proaspăt stropite. Oamenii nu mai erau aceiaşi. Plecaseră pensionarii, ordonanţele, guvernantele cu copii. Nu se aprinseseră încă becurile şi cei care veneau acum se îndreptau spre teii în floare. Treceau mai ales perechi tinere, studenţi, ofiţeri. Se auzeau parcă tot mai aproape tramvaiele coborând spre bulevardul Elisabeta." ("Memorii" - Mircea Eliade). Azi nu mai trec ordonanţele, iar baby-sitter-ele au luat locul guvernantelor.
Mircea Eliade a fost un erudit. O personalitate complexă, care nu rata nici o ocazie să-şi facă autocritica. A găsit în fiecare lucru simplu, în fiecare loc o bucăţică de normalitate simplă şi firească. Avea locurile sale preferate pe care le-a iubit până când a murit. A iubit la fel de mult casa din Palade 43, Amfiteatrul "Titu Maiorescu" de la Universitate şi aula Universităţii din Chicago. A iubit India, dar niciodată nu i-a mirosit a parfum de trandafiri din Parcul Cişmigiu. A iubit cu patimă fiecare locşor unde a lăsat ceva şi care a însemnat enorm pentru el, dar nu a iubit nimic mai mult decât mansarda care l-a format ca omul, scriitorul şi filozoful Mircea Eliade.
Scrieţi-ne!
Îţi place Biblioteca pentru toţi? Care sunt titlurile cărţilor pe care ţi-ai dori să le cumperi o dată cu Jurnalul Naţional? Scrie-ne la adresa de e-mail propunereamea@bibliotecapentrutoti.ro sau pe adresa redacţiei: Jurnalul Naţional, Piaţa Presei Libere nr. 1, corp D, etaj VIII, menţionând pe plic "Propunerea mea".
Citește pe Antena3.ro
