C(rampe) - O stîrpitură

N-am văzut şi eu un dizainăr de modă să spună că face ţoale pentru tipele slabe de înger, proaste, deloc sexy, cu mustaţă şi cu acnee purulentă. Şi cu coşuri pe spate. Adică ce? Eu n-am voie să mă-mbrac de firmă? Ca şi cum n-am voie, în calitate de proastă, slabă de înger, cu mustaţă şi cu acnee purulentă şi cu coşuri pe spate, să-mi cumpăr o rochie doar aşa, de sanchi, pe care pe urmă s-o arunc sau s-o transform în cîrpă de şters praful “made by Popescu”.

N-am văzut şi eu un dizainăr de modă să spună că face ţoale pentru tipele slabe de înger, proaste, deloc sexy, cu mustaţă şi cu acnee purulentă. Şi cu coşuri pe spate. Adică ce? Eu n-am voie să mă-mbrac de firmă? Ca şi cum n-am voie, în calitate de proastă, slabă de înger, cu mustaţă şi cu acnee purulentă şi cu coşuri pe spate, să-mi cumpăr o rochie doar aşa, de sanchi, pe care pe urmă s-o arunc sau s-o transform în cîrpă de şters praful “made by Popescu”. Mi se interzice pur şi simplu accesul la aceste produse. Ca şi cum, înainte să intru în magazin, mă ia una de la intrare şi-mi face profilul psihologic, îmi analizează tenul şi mă dezbracă să-mi vadă spatele.

“A, păi nu corespundeţi. Accesul dumneavoastră e strict restricţionat. Ne pare rău, ne-ar conveni să vindem o rochiţă de 7.000 de euro, dar nu uneia ca dumneavoastră. Dar chiar aşa, nu vă e ruşine să veniţi, să călcaţi pragul acestei respectabile case de modă care se adresează femeilor independente, puternice, sexy şi... ăăă... rele? Da’ chiar aşa, nu vă e ruşine obrazului”, să-mi zică vreo două tipa de la intrare, “Da’ chiar nu vă uitaţi şi dumneavoastră în oglindă? De unde atîta tupeu, da’ chiar în halu’ ăsta am ajuns, să ne treacă pragul toate balcîzele? Băi, să moară Tzac şi Pac! AFARĂ!!!”.

Vă daţi seama. Aş pleca, ce să mă pun cu nebuna. Nu mi-ar rămîne decît s-aştept sezonul viitor, cînd un dizainăr bun şi empatic va face o colecţie şi pentru prototipul meu. Îl voi respecta şi-l voi preţui pe acel dizainăr care, la sfîrşitul unei fabuloase prezentări, va declara reporterului că el, cînd a creat aceste modele, a avut în minte o tipă nu prea inteligentă, chiar proastă de-a dreptul ar putea spune, cu blană pe picioare şi cu un foarte scăzut self-esteem, deloc independentă şi să-i fie frică şi de propria-i umbră, nevrotică, să cedeze nervos repede în situaţiile de criză. Şi să aibă atacuri de panică în fiecare săptămînă, de luni pînă vineri, de la ora 8:00 la ora 22:00. Cu pauze de prînz pentru crizele de isterie. Un tip curajos care riscă să se aventureze pe alte meleaguri psiho-sociale, un Superman al modei, un Dali al ţoalei cu fiţe.

De ce n-am răsturna aceste prototipuri şi de ce n-am desfiinţa ca fiind expirate aceste discursuri lemnoase şi putregăite, ipocrite şi de un fals elitism? De ce nu i-am iubi şi pe învinşi la fel de mult cum îi iubim pe învingători? Asta mă face să mă gîndesc la faptul că între discursurile creatorilor de modă şi cele ale departamentelor de resurse umane ale marilor companii există o asemănare zguduitoare: toţi caută prototipuri independente, de succes, proactive, cu abilităţi în comunicare, dispoziţie de program prelungit (a se citi “munceşti în plus, da’ nu-ţi dau nimic în plus”), of cors, buni jucători în echipă şi neapărat cu o experienţă îndelungată, dar totuşi să nu fii prea bătrîn, să fii puternic şi stăpîn pe situaţie. Poate că există oameni în care toate aceste calităţi se întîlnesc, dar eu prefer să rămîn o stîrpitură. Dacă “Diavolul se îmbracă de la Prada”, vorba cărţii, eu prefer să mă-mbrac de la... ăă... Gura Gîrbovăţului.