Căt e chilu’?

C(rampe)
Am aflat că prostituatele cu săni mici costă mai mult decăt prostituatele cu săni mari şi m-am găndit filosofic-antropologic că ăştia tratează omul ca pe racii vii. La chil.

C(rampe)
Am aflat că prostituatele cu săni mici costă mai mult decăt prostituatele cu săni mari şi m-am găndit filosofic-antropologic că ăştia tratează omul ca pe racii vii. La chil. Pe urmă m-am mai găndit că tot aşa cum e cu curvele, la fel e şi cu fotbaliştii, că-l vedeam pe Becali cum zice "eu vreau bani, mie să-mi dea bani", că nu ştiu despre ce fotbalist zicea că-l dă pe nu-ştiu-căţi bani, că el acuma-l dă, dacă vine cu banu’, acuma-l dă, tranzacţie pe loc cum ar veni. Cum aveam io mai demult un dealer de caviar, de fapt o dealeriţă, o rusoaică, habar n-avea romăneşte, mi-l dădea practic pe aproape nimic, adică, oricum, pe o sumă infimă, nu aşa cum ţi l-ar da dacă te-ai duce la hipermagazin să iei o linguriţă de icre cu căteva milioane, mai dă-o-n spanac de treabă. Tot aşa e şi cu oamenii, se pare.

Deci, ce mi-e cum vorbeşte Becali despre fotbalişti, ce mi-e cum vorbeşte Ics şi Igrec despre curve, ce mi-e cum vorbeşte unul despre salariu la un interviu de angajare, faza e că, antropolicăli spiching, am ajuns la concluzia că lumea asta in care trăim ne-a redus pe toţi la "căt e chilu’, doamnă, nu vă supăraţi".

Mă abţin cu greu de la idealizări tămpite. Ştiu că trebuie să dau Cezarului ce-i al Cezarului, dar nu ştiu dacă acelaşi lucru pot să-l spun dacă e să-L iau pe Dumnezeu in calcul. Bun, deci dau doi lei pe chilul de cartofi, plătesc factura la Electrica, pe urmă cablul şi internetul, pe urmă mai-nu-ştiu-ce, dar dac-ar fi să mor măine m-aş găndi cu groază că eu de fapt n-am crescut deloc in viaţa asta in care n-am făcut decăt să dau Cezarului ce-i al Cezarului şi punct. Aşa facem toţi, din păcate, nu doar eu sau tu, şi vine momentul ăla in care, dezrobit de trupul greu, sufletul se duce inaintea Judecătorului şi acolo să vezi marfă de calitate, nu caviar luat pe sub mănă de la traficanţi, nu fotbalişti vănduţi ca pe brănză, nu curve scumpe sau ieftine, in funcţie de cine-ştie-ce criterii aiurea.

Umblă zilele astea pe youtube un filmuleţ supertare al unui regizor din Republica Moldova, că nici nu ştiu cum să le mai spun ca să nu se supere, că se supără şi ăştia din orice, deci spuneam că umblă un filmuleţ pe youtube despre ce sunt oamenii in stare să facă pentru o sută de dolari. Poanta e aşa: că in contextul in care dolarul urcă şi urcă, cetăţenii Republicii Moldova fac pariuri tămpite că, dacă-şi bagă un bec in gură, ei pot să-l scoată la loc, ştiut fiind dintru inceput că, dacă-ţi bagi un bec d-ăla normal in gură, acolo rămăne, nu mai poţi să-l scoţi, că se creează vid. Ei, şi iată-i pe oameni incercănd să-şi scoată becul din gură, iată-i pe din ce in ce mai mulţi oameni incercănd să-şi scoată becul din gură, iată-i făcănd anticameră la un medic nebun, incăntat peste măsură că poate să facă experimente pe oameni şi oamenii punăndu-şi toată speranţa-n el. E tot din ciclul "căt e chilu’, doamnă, nu vă supăraţi". Felicitări Igor Cobilanschi, regizorul filmuleţului, pentru forţa atăt de vie cu care a ilustrat o realitate atăt de dureroasă: că plătim toţi un preţ Cezarului, dar că mai incolo nu ne rămăne nimic.