Ciocoii vechi, noi sau neobarbarii...

"Ciocoii vechi şi noi" este un act de acuzare, un denunţ al epocii care încorporează şi forţa unui document. Nicolae Filimon şi-a cunoscut bine timpul, moravurile, practicile şi straturile sociale, contemporanii.

"1819, septembrie, în 6 s-au născut fiul meu Nicolae", a notat şi apoi a iscălit "Popa Mihai Filimon". Mai avea încă un fiu şi, îngrijorat de viitorul lor, se gândea că vor îmbrăca tot haina preoţească. Această perpectivă ar fi adus linişte spirituală şi oarece confort material. Mama scriitorului, preoteasa, era harnică, gospodină chivernisită, apăsată de grija familiei. Oraşul de atunci îşi extindea graniţele, creştea numărul îmbogăţiţilor, dar şi al populaţiei paupere, strangulate de datorii. Chibzuită, preoteasa a reuşit să lase celor trei copii ai săi o brumă de avere.

    Nicolae Filimon a rămas orfan de tată la mai puţin de 11 ani. Copilăria sa a îndurat privaţiuni şi greutăţi, nemutilându-i însă tonusul optimist, specific vârstei, şi nici umorul. "Nae era un copil vioi, dispus întotdeauna la jocuri şi glume năstruşnice, vădind în toate acestea mai puţin o înclinare temperamentală către indisciplină, cât refuzul naiv, copilăros, al unei firi deschise, spontane, de a accepta educaţia rigidă într-un sistem de învăţământ mărginit, plictisitor şi brutal." (H. Zalis, "N. Filimon", Ed. Tineretului, 1958).

FILIMON ERA MEREU LA ÎNĂLŢIME
Nicolae Filimon nu a avut nici o diplomă de absolvire, în schimb cunoştea câteva limbi străine, era un autodidact, un om instruit. "Şcolit pe apucate, iar nu în Şcoala Centrală, cum se numea atunci Colegiul Sfântul Sava, Filimon a fost chemat parcă să dovedească prin personalitatea sa cum că un bun autodidact e preferabil unui posesor de diplomă fără doxă." (Şerban Cioculescu, "Biblioteca Critică, Nicolae Filimon, Ed. Eminescu, 1980")

În 1841, Nicolae Filimon este tocmit "cântăreţ absolut" la Biserica Enii, cu 800 de lei pe an. Mama sa a locuit în chiliile din curtea bisericii până la moarte. Această slujbă de cântăreţ absolut a livrat existenţei tânărului Filimon puterea ceremonialului religios, pătrunderea muzicii vechi bisericeşti, reculegerea. Structura sa interioară conţinea însă înclinaţii epicurene. Avea o minte ageră şi o fire robustă. Marele istoric literar Henri Zalis îl prezintă pe Nicolae Filimon într-un portret expresiv şi memorabil: "... Avea inflexiuni de bunătate în glas. Când râdea în hohote i se lumina întreaga faţă şi aproape că îi veneau lacrimile. Avea întorsătura frazei spirituală şi adesea capricioasă. Petrecerea îl prindea cu suflet cu tot în mrejele-i nevăzute. Între ulcele smălţuite de vin şi hartane rumenite de carne, între cofeturi şi cafele, Filimon era mereu la înălţime. Glumea şi cânta, uluia pe comeseni cu strigăturile şi aforismele lui, într-un cuvânt, era mucalit şi filozof, gurmand şi petrecăreţ".

Nicolae Filimon era prieten cu boierul Anton Pann. Inegalabilul folclorist şi psaltul de la Biserica Enii şi-au armonizat viaţa într-o prietenie consolidată de periodice întreruperi.

Aspirantul la preoţie era aşadar un bun tovarăş de petrecere. Închidem ochii şi într-un tablou de epocă îl vedem şi auzim punându-şi deoparte anteriul şi cântând cu voce joasă cântece de inimă albastră. Cu timpul, în viaţa celui despre care se spunea că seamănă mai mult cu un trubadur decât cu un psalt, a învins nevoia de cunoaştere, de lectură şi cultură. Păstrându-şi firea veselă şi exuberantă, s-a îndepărtat de boemă pentru a se desăvârşi ca bibliofil. Era pasionat de muzică şi de teatru. Nicolae Iorga spunea despre Filimon că «... Era o inimă prea mare pentru ca avânturile spiritului să nu-şi fi găsit într-însa un ecou»".

Imaginea vie din oraşul de atunci
La jumătatea secolului al XVIII-lea găseam un Bucureşti prin care şalvarii şi narghilelele se întâlneau cu surtucele negre şi pantalonii mulaţi, haine specifice bonjuriştilor. Pe malurile Dâmboviţei străjuiau case şi cafenele. Vara, la amiază, mahalagiii, precupeţele şi sacagiii se desfătau la scăldat în apele primenite. Pe vremea aceea, trei mori ale Mitropoliei curăţau Dâmboviţa.

    Oraşul era, după cum se ştie, plin de contraste. Hanurile erau afumate şi închideau între pereţi întâmplări, miros de mucegai, istorie, aer stătut. O dată cu vieţile mizere curgeau în curţile interioare găleţi cu lături. În zilele ploioase, noroaiele treceau de genunchi. În mahalale, oamenii supravieţuiau în bojdeuci de chirpici luminate cu opaiţe. Cu toate acestea, Bucureştiul era supranumit Hilariopolis, oraşul veseliei. În trecere prin oraş, călătorul german F.S. Crismas constată: "În Bucureşti se văd cele mai păcătoase colibe lângă palatele în stilul cel mai modern. Cea mai amară sărăcie se arată lângă luxul cel mai triumfător; Asia şi Europa par că se ating în acest oraş...".

În centrul Bucureştiului fremăta o viaţă trepidantă, mondenă. Imagine vie din oraşul de atunci: mustării, chefuri, mititei, cârciumi, tămâioasă, pastramă cu boia, tarafuri de lăutari, grădini de vară, petrecăreţi. Refren al vremii: "Fără bani, cu veselie/ Zaiafet, nu jucărie".

Podul Mogoşoaiei - "distinsa magistrală a cetăţii bucureştene" - cum scria un reporter al timpului, forfotea de baluri şi sindrofii, tresărea sub goana caleştilor din Viena, în care cucoane decoltate, împodobite cu bijuterii, oftau pentru amoruri secrete. Dar ţăranilor le ajunsese la os suferinţa. Răscoala lui Tudor Vladimirescu (1821) nu reuşise să îndepărteze jugul sărăciei, al umilinţei, al birurilor. Truditorii rurali sau urbani fredonau cu năduf cântece haiduceşti: "Frunză verde usturoi/ Legea mă-tii de ciocoi/ De te-aş prinde la zăvoi/ Să-ţi dau măciuci să te-nmoi". Sau: "Luai puşca la cătare/ Ieşii la drumul mare/ Să prinz hoţul de ciocoi/ Şi să-l judec eu cum voi:/ Ia ascultă, măi ciocoi,/ Până când o să jupoi/ Şi pe ţară şi pe noi?".
 
UN ACT DE ACUZARE, UN DENUNŢ AL EPOCII
În orice revoltă sclipeşte nădejdea. În iunie 1848 a izbucnit revoluţia pregătită de Bălcescu şi de apropiaţii săi. Nicolae Filimon, şovăitor, stând în expectativă, nu a plonjat în zbuciumul revoluţiei. Ştia însă că trăieşte momente de răscruce şi a decis să dea existenţei sale un sens major prin scris. Şerban Cioculescu notează: "Nicolae Filimon nu bănuia că încercarea sa epică va înscrie o dată importantă în literatura noastră. Bucureştean prin naştere, scriitorului i-a fost dat să lase o neuitată imagine a Capitalei noastre într-un moment istoric crucial: al sfârşitului epocii feudale şi al avântului burgheziei şi capitalismului".

Opera lui N. Filimon concentrează autenticitate şi respect pentru adevăr. Romanul "Ciocoii..." este o învinuire, o critică severă adusă arivismului şi consecinţelor sale. Filimon îi sancţionează acid şi acut pe arivişti, pe perveniţi, pe ajunşi.

Îi numeşte generic ciocoi. "Vouă, dar, străluciţi luceferi ai viţiilor, care aţi mâncat starea stăpânilor voştri şi v-aţi ridicat pe ruinele acelora care nu v-au lăsat să muriţi în mizerie; vouă, care sunteţi putrejunea şi mucegaiul...; vouă, care aţi furat cu sfanţul din funcţiunile cele mici şi cu miile de galbeni din cele mari, iar acum, când v-aţi cumpărat moşii şi palate, stropiţi cu noroi pe făcătorii voştri de bine, vouă şi numai vouă dedic această slabă şi neînsemnată scriere."

FIGURA EMBLEMATICĂ A PARVENITULUI
Dinu Păturică este prototipul desăvârşit al parvenitului. Lipsit de caracter şi de scrupule, individul este de o consecvenţă înfricoşătoare. Calcă peste cadavre ţintind spre vârful piramidei sociale prin jaf, furt şi exploatare, pentru că singura sa morală este aceea de a nu avea nici una.

Parvenitul este linguşitor şi intrigant cu cei mari, violent şi cinic cu cei mici. Ticăloşit de boala înavuţirii secrete. Viclean şi slugarnic. Dinu Păturică e fecior de fostă slugă. Ajunge în slujba lui Andronache Tuzluc, un ciocoi vechi, venit din Fanar, a cărui ascensiune rapidă se explică prin intrigi şi josnicii prestate la curtea principelui George Caragea. Tuzluc avea la momentul întâlnirii cu Dinu Păturică o situaţie materială înfloritoare. O cunoaşte însă pe Chera Duduca şi îşi semnează astfel condamnarea la ruină. Această femeie nefastă, diabolică, îi cultivă viciile şi, în cârdăşie cu Dinu Păturică, îi secătuieşte rezervele materiale, provocându-i lui Andronache Tuzluc sărăcirea şi demenţa.

Iată cum ni-l descrie Henri Zalis: "Dinu Păturică e deopotrivă lacom şi servil. Modul în care îşi însuşeşte alfabetul parvenirii dovedeşte de la bun început remarcabilele lui aptitudini. Umilinţa linguşitoare e considerată alfa şi omega ascensiunii".

Tuzluc se înşală crezând că a găsit în Păturică o slugă devotată. Inocenţa sa merge până acolo încât îl numeşte paznicul castităţii Cherei Duduca. Cei doi devin amanţi şi urzesc planuri de ruinare a boierului. Îşi dă concursul şi Costea Chiorul şi astfel se împuţinează până la dispariţie averea lui Andronache Tuzluc. Acesta, ajuns la sapă de lemn, îşi pierde minţile. Poate părea, la prima vedere, soap-opera, dar, culmea, este chiar literatură. Credem că aceasta este o premisă optimistă, mai cu seamă pentru cei care, începând cu această carte, se apucă de citit.

NEOBARBARISMUL, SAU CIOCOII RECENŢI
Nicolae Filimon îşi sancţionează letal ciocoii, nu scapă nici unul nepedepsit. Eroii negativi plătesc cu vârf şi îndesat după faptele lor. Chir Costea falimentează şi e condamnat să fie bătut la spate, prin toate pieţele negustoreşti. Chera Duduca sfârşeşte cusută într-un sac şi aruncată în Dunăre. Dinu Păturică, blestemat de tatăl său, îşi pierde averea (vândută şi împărţită celor jefuiţi) şi ajunge la ocnă. Senzaţionalul merge până acolo încât autorul face să se încrucişeze cele două care funebre, al lui Dinu Păturică, mort în ocnă, şi al lui Andronache Tuzluc, stins în mizerie.

 Titlul complet al romanului este "Ciocoii vechi şi noi, sau ce naşte din pisică, şoareci mănâncă".

Octavian Paler spunea într-un interviu acordat lui Alex Ştefănescu, în România Literară: "Barbaria nu mai vine cu bâta, îmbrăcată în piei de animale şi scoţând chiote sălbatice, să atace civilizaţia.(...) Neobarbaria e produsul civilizaţiei, nu contrariul ei, şi atacă din interiorul cetăţii. Neobarbarul e, de regulă, îmbrăcat la cel mai bun croitor, merge cu limuzina, nu călare, are telefon mobil, navighează pe internet, e vedetă de televiziune. Să nu audă însă de cultură".

Ciocoii noi de pe vremea lui Filimon au devenit astăzi ciocoi recenţi. Şi poate că mănâncă Kitty cat.