Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un best-seller al anilor ’60-’70, care ne-a încântat copilăria şi adolescenţa
Un roman-fluviu care a încântat copilăria şi adolescenţa a generaţii întregi de cititori... Redăm două interviuri cu "părintele" cireşarilor, Constantin Chiriţă, inserate în volumul I al "Romanului românesc în interviuri", de Aurel Sasu şi Mariana Vartic.
Dacă aţi fi trecut cu mine acum o săptămână pe lângă Librăria Sadoveanu, în jurul orei şapte seara, aţi fi rămas cu impresia că spectatorii pe care-i găzduieşte de obicei spaţiosul cinematograf "Republica" s-au strămutat printr-o neprevăzută deplasare a spectacolului în modesta incintă a casei cărţilor. De fapt, "filmul" care rula aici era unul frecvent şi comun, al primei zile de difuzare, elementul neobişnuit constituindu-l doar publicul, numeros cum nu s-a mai văzut, poate, niciodată acolo, în majoritate adolescenţi.
Care este istoria acestei cărţi, voluminoasă cât "Război şi pace" (ciclul "Cireşarilor" - căci despre el e vorba - numără în prezent cinci volume, Constantin Chiriţă fiind nu numai autorul cărţii, ci şi al celor trei sute de autografe, reprezentând tot atâtea seturi vândute într-o singură seară), pe care cititorii, la vârsta ultimilor pantaloni scurţi, o sorb cu nerăbdătoare dezinvoltură?
● Spuneţi-mi, Constantin Chiriţă, care a fost geneza "Cireşarilor"?
● În urmă cu aproximativ cincisprezece ani mă găseam în faza când, după nenumărate scrieri mediocre - reportaje, schiţe, nuvele - simţeam gestând ideea relizării unui roman, a unei cărţi care să mă reprezinte cu adevărat. S-a întâmplat însă că acest roman, "Întâlnirea", să-l pot scrie mult mai târziu, pentru moment reuşindu-mi altceva, o carte a cărei colaborare o vedeam ca pe un folositor şi necesar exerciţiu, înainte de a mă reîntâlni cu... "Întâlnirea".
● Nu cumva această carte a fost "Cireşarii"?
● Ba da, cu ea a început, în adevăr, ciclul "Cireşarilor", ajuns astăzi la cinci volume.
● Să deducem de aici că geneza cărţii ar putea avea la bază o pură întâmplare?
● Nu tocmai, pentru că dacă, în adevăr, impasul în care mă găseam, când începusem să scriu "Întâlnirea", îmi solicita un "antrenament", nu este mai puţin adevărat că, fiind un pasionat cititor al literaturii de aventuri pentru tineret, nutream de multă vreme ambiţia să pot scrie o replică românească la "Tom Sawyer" sau la "Cărarea pierdută". S-a întâmplat ca exerciţiul epic care a fost "Cireşarii" să însemne, în acelaşi timp, descărcarea unor fiori care sălăşluiau de mult în mine.
● Acum continuaţi să scrieţi literatură pentru adolescenţi, tot ca exerciţiu?
● O, nu, de multă vreme exerciţiul s-a prefăcut în preocupare constantă, în pasiune. Mă veţi întreba ce m-a îndemnat s-o fac. Convingerea că la o anumită vârstă, pe care eu o situez între 12 şi 16 ani, socotind-o cea mai frumoasă, adolescenţii au nevoie de cărţi care să-i facă să viseze, să le dăruiască "clipe din imaginaţia lumii", cum spune cineva. Asemenea cărţi "ale vârstei", cum le zic eu, pentru a-şi atinge scopul, pentru a transmite adică cititorului valori şi învăţăminte trebuie să fie astfel concepute, încât să reprezinte vârsta, să fie populate de eroi de-o seamă cu cititorii, să-şi desfăşoare acţiunea aici, nu aiurea, pe alte meleaguri, să-i dea necontenit adolescentului ideea de verosimil, în sfârşit, să urzească o acţiune cuceritoare prin dinamism şi neprevăzut. (La această vârstă singură acţiunea poate vehicula cu eficienţă ideea.) Pentru un scriitor care se consacră unei asemenea literaturi capabile să-i ofere mari satisfacţii profesionale, prin faptul că îl obligă la o epică de substanţă, la cunoaşterea acelui material uman atât de gingaş, care este sufletul copilului, finalizarea mesajului său trebuie, cred, să reprezinte momentul când, în mintea cititorului, clipele de vis devin clipe grave de înţelegere a marilor adevăruri.
● Ce transformări a suferit cartea până să ajungă în forma actuală?
● Volumul întâi, denumit iniţial "Cireşarii", denumire pe care a împrumutat-o acum întregul ciclu, a fost rescris sub titlul "Teroarea neagră" (acţiunea se petrece într-o peşteră întunecoasă) pentru a crea noile "premise" epice ale actualei anverguri a romanului. Intervenţii au suferit "Castelul fetei în alb" şi "Roata norocului", îndeosebi acesta din urmă. O apariţie inedită este "Teroarea albă", carte care situează pentru prima oară isprăvile micilor mei eroi în ambianţa unei ierni cumplite. Ea ocupă locul al patrulea în ciclu, în timp ce "Drum bun, Cireşari" rămâne ca şi până acum volumul de încheiere.
● Credeţi că "Cireşarii" ar mai putea fi eroii şi ai altor isprăvi decât cele povestite până acum?
● N-ar fi exclus. Deocamdată se pregăteşte trecerea lor din albul paginii tipărite pe cel al ecranului.
Interviu acordat lui Titus Buzilă şi apărut în Magazin, anul XII, nr. 560, 29 iunie 1968
CEI UN MILION DE CIREŞARI
● N-ar trebui să-i uităm pe cireşari. Sunteţi în corespondenţă, nu?
● Da, am sute de scrisori de la copii...
● Citiţi-mi, vă ascult...
Să luăm câteva dintre cele mai recente. "Vă rog să trimiteţi aceste flori cireşarilor. Una vă aparţine". Era într-un plic fără adresa expeditorului. Iar florile, după cum vedeţi, nu mai sunt, le-am pierdut. Iată o scrisoare care m-a emoţionat: "Domnule Chiriţă, mă numesc Aurica şi am cincisprezece ani. Mi-am maturizat copilăria într-un cimitir, unde intram cu credinţa în Dumnezeu şi de unde plecam fără ea. O lăsam la mormântul unei Maria, Ileana, Ana etc. Şi luam cu mine un semn de întrebare. La început era abia schiţat, dar s-a accentuat tot mai mult pe măsură ce timpul trecea şi bobocii de lalea de pe mormântul unei Maria, Ileana, Ana înfloreau. Şi atunci, valurile au început să roadă furioase din ţărmuri, strigându-mi la fiecare lovitură «de ce?». Când, disperată, mă zbăteam să le potolesc mânia, au apărut cireşarii. Ca nişte cutezători ce sunt, au escaladat semnul de întrebare şi l-au cucerit. Din nou au ieşit învingători. Valurile au fost liniştite, recăpătându-şi suprafaţa de oglindă. Atunci m-am simţit copil. Ce bine e când te simţi copil! Ce bine e când te simţi cu adevărat copil! După aceea, eu am plecat la mare, apoi la munte, am fost la un castel, într-o peşteră, împreună cu noii mei prieteni. Sufletu-mi liniştit vă mulţumeşte".
De obicei, sunt întrebat ce mai fac cireşarii, cum o mai duc. În scrisoarea Auricăi, dincolo de naivitatea ei, mi s-a părut că văd un sentiment profund şi un gând aparte.
Alta: "Stimate domnule Constantin Chiriţă, mă numesc Manolache Mariana, sunt elevă în clasa a VII-a a şcolii generale de zece ani Floreşti-Ilfov. Am citit cu foarte-foarte multă plăcere «Cireşarii». Mi-au plăcut mult, dar cel mai mult mi-a plăcut ultimul volum, «Drum bun, cireşari!». Mă revăd pe mine în Maria, visătoare, nepăsătoare de tot ce se petrece în jurul său. Aş fi vrut să continuaţi «Cireşarii», până-şi găsesc un loc în viaţă. Mă bucur nespus că se face un serial de televiziune". Se face, într-adevăr, în regia unui excelent om de cinema: Andrei Blaier.
Dintr-o altă scrisoare, tot a unei fetiţe: "Cireşarii sunt în sufletele noastre. Când am citit despre ei, mi i-am imaginat astfel". Şi urmează o poezie.
● N-o citiţi?
● Nu, e slabă şi foarte lungă. Îi descrie pe fiecare dintre cireşari. "Maria - cu Afrodita/O pot asemăna/E zveltă, visătoare/Şi are părul lung". Scrisoarea are şi un post-scriptum. "Am citit în revista Cutezătorii că doriţi să faceţi un concurs pentru alegerea actorilor din filmul «Cireşarii». Credeţi că fete din clasa a VII-a pot participa la concurs?".
Uite şi alta - un băiat - scrie că aş fi "cel mai perfect om" din lume. Exagerează...
Fragment dintr-un interviu acordat lui Florin Mugur, apărut în 1972, reprodus în "Profesiunea de scriitor", 1979
