x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Arte Vizuale Creatorul, cu gîndul la public

Creatorul, cu gîndul la public

de Maria Sârbu    |    20 Iun 2008   •   00:00
Creatorul, cu gîndul la public

Binomul teatral “Caligula” şi “Portugalia” a fost construit de Victor Ioan Frunză pe scena Teatrului din Baia Mare din două perspective: cea a unui teatru existen­ţialist de mare altitudine intelectuală şi cea a unui teatru de factură populară.

Binomul teatral “Caligula” şi “Portugalia” a fost construit de Victor Ioan Frunză pe scena Teatrului din Baia Mare din două perspective: cea a unui teatru existen­ţialist de mare altitudine intelectuală şi cea a unui teatru de factură populară.

 
Cunoscutul director de scenă a purces la realizarea celor două spectacole dintr-o necesitate: spectacolul să răspundă aşteptărilor publicului. Pentru Victor Ioan Frunză este foarte important ca teatrul să-şi păstreze “esenţa comunitară”. Acest discurs scenic a avut, deci, ca suport doi piloni esenţiali. Dacă piesa “Caligula” a lui Albert Camus este pătrunsă de perspectiva unui teatru existenţialist, pretenţios şi de mare altitudine in­telectuală, cea a ungurului Zoltán Egressy, “Portugalia”, este una “paradoxală”, după cum o numeşte chiar Frunză. Dincolo de comedie, de factura populară pe care o conţine, textul are implicaţii cehoviene.

 
ÎN OGLINDĂ .“Caligula” se deschide şi se închide cu oglinzi. Două imagini asemănătoare, repre­zentînd copertele spectacolului. Urmărindu-l, observi subtilitatea cu care Frunză a citit textul. El încearcă să disperseze în altceva “clişeul” legat de textul lui Camus, care era interpretat la noi ca un text despre putere, despre tiranie. Poate aşa era văzut de creatori, dată fiind do­minaţia totalitarismului. Acum, Vic­tor Ioan Frunză a descoperit o “emo­ţionantă metaforă”, care îl descrie pe Caligula un tiran, dar este tira­nul din noi. De aici oglinzile în care pu­blicul din sală se reflectă, iar dincolo de ele Caligula ins­tru­men­­tează după bunul plac lumea. Sînt intuite trădarea, omorul ce ar exis­ta în fiecare om din public. Orice in­divid comite nedreptăţi, orice om se sim­te nedreptăţit, de aceea se răz­vrăteşte. Răzvrătitul crede că va schim­ba lumea. E un început al uma­nităţii. Şi acest început se repetă mereu.

Aşa este parcursă montarea băimăreană. Conceptul lui Frunză dizolvă oarecum duritatea în emoţie. In­terpretul lui Caligula – George Cos­tin – intuieşte bine stările perso­najului său, transmiţîndu-le pu­bli­cului. Directorul de scenă l-a ales toc­mai pentru că “este exact la vîrs­ta personajului şi este în depli­nă­tatea forţelor sale”. L-a găsit şi l-a pus la locul lui şi pe cel care-l in­­terpretează convingător pe Scipio – liceanul de 16 ani Vlad Bîrzanu. Restul personajelor le întruchi­pea­ză, la fel de bine aleşi, actorii Inna Andriucă, Ioan Codrea, Ovidiu Mihăiţă, Valeriu Doran, Sorin Miron Ioan Costin ş.a.

Ca nişte personaje necesare şi funcţionale în acest spectacol sînt decorul şi muzica realizate de Adriana Grand şi, respectiv, Tibor Cári. E un crescendo în întreaga realizare, o frumuseţe a ceea ce scena poate oferi spre a uimi.

 
REALITATE ŞI VIS. Por­nind de la ideea paradoxului în textul cu o profunzime dramatică excepţională – “Portugalia”, Victor Ioan Frunză îi implică aproape pe aceiaşi actori, al căror joc scenic perseverează, făcînd me­morabilă montarea. Dincolo de im­­plicaţiile cehoviene pe care le des­luşeşte Frunză şi de factura populară a piesei, creatorul spectacolului des­prinde şi elemente de roman po­liţist. Glumele rupte din profunzi­mea textului surprind prin subtilitate.

Spectacolul reliefează drama oamenilor din zona inferioară a societăţii, confruntarea lor între realitate şi vis. Poţi să rîzi şi în acelaşi timp să plîngi. Actorii, orchestraţi de un director de scenă ce lucrează ca un artizan – cu multă migală, răbdare pentru a lăsa o operă durabilă – joacă aici cu multă uşurinţă şi plăcere. Sînt toţi buni parteneri de scenă, se completează reciproc, ştiu să-şi reţină emoţia, dar să o şi transmită spectatorului. E vorba iar de George Costin, Inna Andriucă, Sorin Miron, Ioan Codrea, Ovidiu Mihăiţă, Va­leriu Doran, Ovidiu Coroiu, Adriana Presan, dar şi de Gabriela Del-Pu­po. Şi aici scenografia (Adriana Grand) sau muzica aceluiaşi Tibor Cári au avut roluri importante. E o fru­moasă şi durabilă muncă de echipă.

Părea că s-a distrat în sinea sa la reprezentaţia din festival şi autorul piesei, venit de la Budapesta. Nici nu putea altfel.

×
Subiecte în articol: arte ioan frunză