De la "Azil..." la "Sfârşit de partidă"

La "Metropolis" a avut loc în week-end premiera spectacolului "Sfârşit de partidă" de Samuel Beckett, în regia lui Alexandru Tocilescu. Asta după ce, cu doar câteva zile înainte, fusese lansată aici o altă producţie - "Azilul de noapte" de Maxim Gorki, în regia lui Mircea Marin.

Unii se întreabă de ce mulţi regizori vor să pună în scenă piesa lui Beckett "Sfârşit de partidă", un text filosofic în care cuvântul partidă echivalează cu "viaţa", iar sfârşitul acesteia apare o dată cu... începutul. Doar cei mai abili creatori pot pune în scenă "absurdul" beckettian, iar dacă distribuie şi actori care pricep meseria şi percep ceea ce vrea să spună regizorul, putem avea parte de o montare desăvârşită, aşa cum i-a ieşit echipei care a lucrat "Sfârşit de partidă" la Teatrul Metropolis. O montare atât de clară şi curată din punct de vedere artistic, cum rar ai ocazia să vezi. Pleci de la teatru pătruns de o tulburare generală, pe care ţi-o provoacă textul, dar cu satisfacţia deplină că a fost jucat perfect, pe indicaţii regizorale preţioase.

DECOR CENUŞIU, CU CENUŞĂ
Apare, la ridicarea cortinei, un spaţiu cenuşiu care îţi acaparează privirea. Cenuşa din şemineul din fundul camerei şi cea din jurul celor două pubele închise, în care "trăiesc" doi părinţi bătrâni, puse în stânga scenei, reprezintă gunoiul, mizeria. Când capacul la fiecare pubelă se deschide, se iţeşte întâi o fiinţă, apoi a doua. Cer de mâncare, dar nu se supără dacă nu li se dă. Par ca nişte copii slab dezvoltaţi mintal. Asistăm la moartea lor lentă, dar nu o vedem. Cuvintele rostite de cei doi interpreţi ai acestor personaje  Irina Petrescu şi Ion Besoiu - îţi sfâşie sufletul. Nu au noimă. Amândoi joacă excelent. În centrul spaţiului de joc e un fotoliu în care este ţintuit fiul celor doi, pe nume Hamm - un despot, un infirm orb, pe care îl întruchipează Răzvan Vasilescu, actorul cu inepuizabile însuşiri interpretative. O singură persoană îşi mişcă picioarele - este sluga credincioasă, Clov, rol realizat, după mine, genial, de Mihai Constantin. El abia păşeşte pe podeaua aproape goală, urcând pe o scăriţă ca să spună stăpânului ce se vede dincolo de cele două geamuri necurăţate. Prin unul, spune Clov, se vede apa, marea, prin celălalt - copacii, pământul. Poate e doar o imaginaţie sau un fel de a spune, de a da "sens" (?) vieţii care tot mai mult se subţiază între aceşti pereţi. Între Hamm şi Clov are loc un fel de schimb de vorbe. Primul îl ceartă, al doilea ameninţă că pleacă. Spectatorul soarbe orice detaliu al jocului din scenă, pentru că e fascinant. Nu vedem moartea personajelor, acestea se sting lent, fiecare în colţul său. Sluga, care a fost un câine credincios, stă în pragul uşii, încheind parcă nişte socoteli, gata de a pleca. Unde? Poate în neant.

Scenografia, foarte sugestivă, funcţională, deloc supărătoare, a fost realizată de Vanda Maria Sturdza. Alexandru Tocilescu a utilizat o muzică pe potriva ideii sale regizorale: sunt melodii interpretate de Stan Laurel şi de Oliver Hardy. Are sens să mergi la teatru!



Partituri actoriceşti de luat în seamă
Regizorul Mircea Marin a pus în scenă "Azilul de noapte" din dorinţa, poate, de a arăta că această piesă scrisă de clasicul Maxim Gorki este foarte modernă ca scriitură. A ales actori diferiţi, unii tratându-şi rolul cu multă responsabilitate, alţii cu superficialitate. Merită de văzut fie şi pentru câţiva extraordinari interpreţi. Nu vă va dezamăgi în primul rând Ştefan Radof. Poate convinge în continuare de forţa sa actoricească Mircea Rusu (foto). Dar şi Niculae Urs. O să-l vedeţi cât de credibil poate fi Igor Caras. La acest spectacol, unde este "urmărită" tot condiţia umană, a lucrat şi scenografa Ştefania Cenean.

Mâine, la Teatrul Metropolis va avea loc o altă premieră oficială  "Tarelkin" de A.V. Suhovo-Kobîlin, în regia lui Gelu Colceag. Este a cincea în această stagiune la teatrul care împlineşte în noiembrie doi ani. Distribuţia include nume cunoscute în teatrul românesc: George Ivaşcu, Doru Ana, Dan Aştilean, Radu Gabriel. De această dată e vorba despre o "comedie-glumă în două părţi", cu un prolog şi inserturi din "Procesul". Conducerea teatrului susţine că este "o comedie acidă, cu puternice accente parodice", având la bază "o crimă care face furori în Rusia ţaristă a secolului al XIX-lea".