Desculţ, într-un cântec şoptit

Cineva, un român cu numele Darie, a călătorit nestingherit în aproape toată lumea. Despre eroul din ,,Desculţ" s-a spus că ,,străbate planeta în sandale de aur".

Autorul scrie în memoriile sale: ,,Majoritatea faptelor povestite de mine în «Desculţ» au fost fapte trăite de oameni, uneori trăite de mine sau de oameni din familia mea. Ce m-a zguduit cel mai mult în timpul copilăriei au fost răscoalele ţărăneşti din 1907. Aveam pe atunci 5 ani, însă ochii mei au văzut sânge şi cenuşă şi aceste lucruri s-au imprimat pentru totdeauna în creierul meu".

Darie este personaj şi narator, un alter-ego care i-a adus lui Zaharia Stancu un succes imens. Opera lui Zaharia Stancu a fost tradusă în multe limbi, studiată în şcoli, autorul s-a bucurat în timpul vieţii de onoruri, premii, funcţii şi distincţii. S-a ocupat intens de gazetărie, dar şi de ploile toamnei sau creşterea ierbii.


FIDELITATEA FAŢĂ DE POEZIE
Zaharia Stancu şi-a mărturisit afinitatea pentru sensibilitatea lirică a lui Serghei Esenin, a cărui poezie a şi tradus-o inspirat. ,,Mi se părea că spusese ceea ce eu însumi aş fi vrut să spun. Găseam în poezia lui multe din imaginile care făceau originalitatea poeziei mele. Băgam de seamă că de fapt aveam sensibilităţi asemănătoare".

Întâlnirea cu poezia lui Esenin a fost prolifică pentru Zaharia Stancu, provocându-i acestuia dezlănţuiri creatoare, specifice însă propriei sale lumi şi biografii. Traseul literar al lui Stancu încorporează fidelitatea acestuia faţă de poezie. De altfel, întreaga sa creaţie, versuri şi proză este saturată de lirism grav, impetuos. ,,Chiar dacă n-au aceeaşi valoare, toate poemele lui sunt frumoase", spune Alex. ştefănescu în ,,Istoria.." sa. şi explică: ,,Ele nu sunt făcute din fapte de viaţă, ci dintr-o melancolie în stare pură."

Memorabilă şi cunoscută şi datorită cântecului formaţiei Poesis, rămâne poezia "Cântec şoptit": ,,Odată am ucis o vrabie/ Am tras cu praştia în ea şi am lovit-o/ Pe urmă o zi şi o noapte întreagă/ Am tot plâns-o şi am tot jelit-o./ Nu m-a bătut mama/ Nu m-a certat/ În mână ţineam o bucată de pâine/ Degeaba mi-a spus/ Degeaba mai plângi/ Ce-ai omorât, omorât rămâne"(...).


MOARTEA, SIMŢITĂ PE VIU
O altă moarte, moartea mamei, strigă tânguitor şi răscoleşte destine în romanul scris la senectute, "Ce mult te-am iubit". Este romanul unei experienţe fundamentale, pe care fiecare om o trăieşte direct şi singur. Zaharia Stancu ne livrează file din propria biografie. Primeşte vestea morţii mamei, în timp ce se afla în celebra cafenea bucureşteană "Capşa". Cu o noapte în urmă, în camera sa a simţit un miros tare de tămâie, presentimentul trecerii în nefiinţă. Scriitorul se duce să dea ochii cu moartea, în chiar locul naşterii sale.

În romanul impregnat de lirism litu­r­gic, mamei sale nu îi fusese frică de moar­te, cât de pământul care avea să ape­se pe capacul sicriului. "Morţii nu mă­nân­că nimic, ci dimpotrivă, sunt mâncaţi ei de pământ, schimbaţi până la urmă în pământ." Mătuşa Uche, în schimb, mă­nân­că pământ ars, altfel nu se satură. Cre­de sincer că aşa îşi ţine zilele, altminteri s-ar îmbolnăvi şi poate ar muri. Este vor­ba despre pământul ca medicament, pă­mântul ce conţine dualitatea bine-rău.

Da­rie revine în satul din care plecase cu o jumătate de secol în urmă. Participă la pre­gătirile de înmormântare: durere, des­părţire iremediabilă, ritualuri, moar­tea simţită pe viu. Realizează că toate cărţile pe care le-a citit sau le-a scris nu i-au modificat înţelegerea în faţa vieţii sau a morţii. În faţa acestora, înţelege la fel de mult sau de puţin ca un ţăran ana­lfabet. Tatăl naratorului repetă obsedant cuvintele aceluiaşi bocet: "Mărio... Mărio... Ce mult te-am iubit eu pe tine, Mărio... Mărio!..". Cuvinte, ce rostite prea târziu, par că nu mai au nici un rost.

Dar, într-un vis, Darie îşi vede mama, îmbrăcată într-un veştmânt albastru, larg, mergând pe apă, cu picioarele desculţe, ca şi cum ar fi călcat pe o pajişte, fără să se afunde. Atunci, în vis, i-a vorbit soţului ei. Un răspuns atoateînţelegător, de dincolo de timp: ,,ştiu, omule, ştiu că m-ai iubit mult, ştiu bine, deşi nu mi-ai spus-o niciodată. Din prima clipă de când te-am văzut am ştiut-o şi până în ultima clipă." În acelaşi vis îi spune celuilalt fiu al ei, ştefan, desfigurat de plâns, că lacrimile se vor transforma în stele, pentru că stelele nu sunt altceva decât lacrimi omeneşti care au îngheţat şi s-au aşezat în cer.

"Ce mult te-am iubit" este o poveste a datinilor străvechi, autohtone, dar şi o meditaţie tulburătoare despre moarte şi viaţă. Uruma, fiică de tătar, este de o pasionalitate sălbatică. El, eroul, naratorul, strigat de tătăroaică "Lenk" o iubeşte pe aceasta într-o poveste exotică, în timp ce era argat la tătarul Selim Reşit, într-un sat din dobrogean.


DECOR PICTAT CU SENTIMENTE
,,Primăvara, Dobrogea toată era de smalţ verde şi crud. Numai stâncile ei rămâneau mereu albe, de var. Numai râpile ei rămâneau mereu roşcate, de parcă ar fi fost din pământ ars pe îndelete, la foc domol." În acest decor pictat cu sentimente, protagonistul trăieşte o poveste de dragoste de un farmec inefabil. Firava şi gălbuia Uruma este şi ea o frumuseţe stranie.

Stăteau pe nisip, sub arşiţa soarelui, când Uruma rosteşte cuvântul "dragoste". "Rostit de buzele ei mari şi cărnoase, cuvântul îmi fripse inima uscată şi seacă." Iubirea lor palpită sălbatic la marginea mării, sub privirile hergheliei lui Selim Reşit şi ale armăsarului Hasan, calul preferat al Urumei. ,,Nu. Uruma nu era o plăsmuire. Uruma nu era o umbră. Uruma era o tătăruşcă edevărată din cătunul Sorg. Cu ochii strâmbi şi puţină la trup, biata, tânjea şi ea, ca orice neînsemnată făptură omenească, după dragoste..."

Iubirea lor ascunsă, vinovată, flămândă ca la început de lume sfârşeşte în simbol. Uruma îl ucide cu sălbăticie şi cruzime pa Hasan, calul său de suflet, omorându-şi, în felul acesta, dragostea.

"Constandina", personaj puternic şi proeminent, este expresia tenacităţii şi a răbdării cu care îşi urmează un scop precis: dobândirea părţii de pământ care i se cuvine. Ea acţionează de fapt în numele iubirii, pentru a-i face pe plac bărbatului ei. Îndură privaţiuni şi umilinţe, este maltratată şi batjocorită. Dar puterea ei de a îndura devine coşmar şi pentru părinţii adoptivi, care, exasperaţi, îi vor ceda până la urmă ceea ce i se cuvine.  Războiul nervilor şi al încordării este câştigat, până la urmă, de biata Constandina.

La capătul resentimentelor îndelung stăpnite, în scena finală (de un dramatism intens ca şi întreaga nuvelă), după ce obţine actul dotal, aruncă asupra părinţilor adoptivi un blestem înfricoşător: ,"Mânca-v-ar inima câinii!".


ZAHARIA STANCU, UN SCRIITOR-PERSONAJ
La capătul unei vieţi de zbucium, Darie, smuls dintre "desculţi", şi-a împlinit destinul. Întruchiparea artistică a traseului său exisenţial, devenit operă literară, a cucerit meridianele lumii. Zaharia Stancu este un scriitor-personaj. Este cel care a cântat şoptit, poemul biografiei sale: ,,Cântecul acesta e un cântec şoptit/ Toate cântecele mele sânt şoptite/ Unele la urechile tale dragi, altele/ La urechile lumii slăvite."