"Feţele tăcerii este o mărturie că nu toţi am fost laşi sau ticăloşi"

Miercuri, 16 martie, apare în colecţia "Biblioteca pentru toţi”, primul volum al romanului Feţele tăcerii. Despre Feţele tăcerii şi ale literaturii am stat de vorbă cu autorul romanului, academicianul Augustin Buzura.

Jurnalul Naţional: Aţi scris Feţele tăcerii la 36 de ani. Tot 36 de ani au trecut de atunci. Are această carte destinul cel mai... rotund în biografia dvs.?
Augustin Buzura: Eu am sentimentul că de 51 de ani, de când am debutat, scriu la aceeaşi Carte, iar în ierarhia mea afectivă Feţele tăcerii este un foarte important capitol al ei. Documentarea, atât de riscantă, într-un moment când sângele partizanilor ucişi în Munţii Apuseni nu era încă uscat, dar şi complicatele înfruntări cu cenzura, m-au învăţat că nicio luptă nu este dinainte pierdută şi că, pentru cei ce-şi respectă meseria, nu există subiecte interzise. Acum, după 36 de ani, cercetând cu alţi ochi Feţele tăcerii sunt mulţumit că am spus adevărul la timpul potrivit. Romanul este o mărturie că nu toţi am fost laşi sau ticăloşi aşa cum strigă azi cei ce atunci au tăcut.

Istoria apariţiei Feţelor tăcerii este la fel de palpitantă ca romanul însuşi. Vă gândeaţi, în 1974, că romanul unei lupte de gherilă cu cenzura va ajunge, într-o zi, să fie publicat într-o ediţie definitivă?
Când m-am decis să renunţ la medicină, o profesie care mă pasiona cu adevărat, şi să-mi asum riscul de a începe o alta, de la minus zero, m-am gândit la toate câte ar putea să mă aştepte. Inclusiv la faptul că trebuie să scriu în aşa fel încât romanele mele să reziste timpului. Dacă un scriitor nu-şi propune asta, nu are rost să-şi piardă vremea şi viaţa chinuind hârtia. Ca urmare, am început să citesc şi să scriu cu disperare, decis să-mi ajung din urmă generaţia, să cunosc în cele mai mici detalii lumea înconjurătoare, psihologiile umane, dar şi performanţele ştiinţei de care nu mă puteam despărţi. Interzicerea  Absenţilor, romanul meu de debut, a fost lecţia cea mai dură pe care, de altfel, am primit-o la timp. Atunci am înţeles că răspunzi de fiecare cuvânt scris, că în împrejurări dificile rămâi singur, ocolit de lume. Şi am mai descoperit ceva, esenţial: că existam, că scrisul meu conta, nu putea fi ignorat. Dar la ediţii definitive nu mă gândeam. Eram tânăr, mă preocupa moartea altora şi, mai ales, moartea psihică, aşa cum reiese şi din roman, dar nu şi a mea. Obsesia mea era cartea următoare. Sigur, nu vreau să fiu mai modest decât se cuvine:  cred foarte mult în acest roman şi în destinul lui. Mă încăpăţânez să cred că această primă apariţie în ediţie definitivă este un alt început.

Morala cărţii, tipologiile ei, această incursiune în răul nu chiar atât de îndepărtat şi deloc abstract, rămân, aşadar, deschise?
Din păcate, da! M-a interesat întotdeauna relaţia omului cu istoria, cu o istorie crudă, brutală cu cei ce îi ignoră lecţiile. Nu mi-aş fi putut imagina că, după mai bine de patru decenii – câte au trecut de când mi-am început documentarea pentru roman - , ura, ignoranţa, frica, mizeria materială şi morală vor fi mai dureroase, mai apăsătoare decât atunci. Ţara a rămas tot la cheremul activiştilor, numai că cei de astăzi nu te omoară cu gloanţe, ci cu mizeria materială şi spirituală. România a devenit un rai al prostiei arogante, al inculturii şi al hoţiei. Înainte, foştii activişti ţineau oamenii cu forţa în ţară, aşa încât, pe timpul acela, mulţi îşi riscau viaţa trecând Dunărea înot sau încercând cele mai ciudate metode de evadare. Azi, în schimb, urmaşii vechilor activişti te fugăresc pur şi simplu din ţară, îţi interzic prin legi idioate dreptul la muncă, la învăţătură şi la sănătate. Ţara nu este condusă, ci stăpânită în stil mafiot. După 21 de ani de la Revoluţie, ne-am întors de unde am plecat. Ba chiar mai jos. Ca şi atunci, intelectualitatea, în marea ei majoritate, îi  înalţă contra-cost ode conducătorului unic şi luptă cu disperare cu comunismul şi cu Securitatea, decedate demult, de moarte naturală. Exact ca în roman, doar cei ce au luptat, chiar dacă pe baricade diferite, se mai înţeleg între ei. Lichelele prezentului nu cunosc nici măcar trecutul apropiat, spaimele şi durerile propriilor părinţi. În cea mai liberă dintre lumi, suntem uitaţi de toţi, încurcaţi în propria noastră nimicnicie, transformaţi într-o tristă mahala a Europei. Trăim fără să ne respectăm instituţiile, fără legi, fără speranţe, fără morală, ca în anii ce au precedat Regulamentul Organic al generalului Pavel Kisselef. Nu ştim să spunem nu atunci când o cer interesele ţării. Îmi amintesc deseori de bisericuţele pe roţi despre care se povestea în îndepărtata-mi tinereţe. Când veneau tătarii sau alţi năvălitori, oamenii luau bisericuţa cu ei şi se ascundeau în munţi. Acum, în loc să ne opunem proştilor şi diletanţilor, să facem curăţenie la noi acasă, fugim în lume, ne pierdem printre cei ce şi-au apărat, cu sabia în mână şi la timpul potrivit, spaţiul, cultura şi civilizaţia.  În locul sabiei sau al spiritului, ne încăpăţânăm să folosim mătura sau mopul! De aceea, avem exact ce merităm.

Prefaţatorul acestei ediţii din Feţele tăcerii, criticul Mircea Iorgulescu, a fost nu demult acuzat de colaborare cu Securitatea.  Ştiu că vă leagă o veche prietenie de autorul Marii trăncăneli şi al Celuilalt Istrati. Cum comentaţi acest caz?
Deşi mi-aş dori din toată inima, nu am suficiente motive să fiu un fan al justiţiei româneşti. Respect câţiva oameni de valoare, numai că, din păcate, nu ei dau tonul, ei sunt excepţia, şi nu regula. În multe situaţii suntem, din nefericire, departe de Europa şi mult mai aproape de Vîşinski şi de logica lui Stalin: Să fie judecat şi condamnat la moarte! Câtă vreme nu se ţine seama de prezumpţia de nevinovăţie, iar sentinţele se dau la televizor şi nu cu scopul de a afla adevărul, ci numai pentru a murdări pe cineva, este greu să cred în justiţia noastră. Nicio sentinţă a vreunui tribunal, fie el şi de la Haga sau mai ştiu eu de unde, nu mi-ar putea zdruncina încrederea pe care am dobândit-o, în împrejurări extrem de complicate, în zecile de ani de când îl cunosc pe Mircea Iorgulescu. Câtă vreme CNSAS-ul, aflat încă de la înfiinţare sub "protecţia” aceluiaşi grup de prieteni,  îi apără  sau îi acoperă pe unii şi îi murdăreşte sau îi distruge pe alţii, nu se poate spune că este chiar o filială a Ministerului Cinstei şi al Moralităţii. Până acum, instituţia pomenită a reuşit să demonstreze că Securitatea a învins definitiv, deoarece mizeriile diverşilor ofiţeri sau turnători au devenit adevăruri de necontestat pentru numeroşii frustraţi ai patriei. Aceştia urmăresc şi azi aducerea tuturor la acelaşi numitor comun. Până una-alta dosarele, în realitate banale colecţii de bârfe demne de nivelul unor ţaţe comunale, n-au făcut decât să contribuie la crearea unor reputaţii false, a unor C.V.-uri bine cosmetizate şi a unor eroi care n-au existat. Iar apoi, membrii CNSAS nu sunt decât reprezentanţii unor partide politice şi nimic mai mult. Câţi dintre ei au cunoscut direct, nemijlocit realităţile asupra cărora emit judecăţi? Dacă am fi avut atâţia cinstiţi şi puri, atâţia luptători serioşi împotriva comunismului, ţara nu ar fi ajuns în situaţia jalnică de astăzi. Dar dincolo de asta, şi cu toate că adevărul este cel care contează, este josnic, inuman să loveşti într-un om aflat pe patul de suferinţă, în imposibilitate de a fi prezent la tribunal pentru a-şi apăra cauza. Victoriile prin neprezentarea adversarului au un gust îndoielnic. Pe de altă parte, sunt convins că atât Europa liberă cât şi Radio France Internaţionale au avut ofiţerii lor de informaţii, care nu erau nişte amatori, şi l-au verificat şi urmărit nu  o singură dată pe Mircea Iorgulescu. Cunosc încă de pe atunci teama multor redactori ai Europei libere de posibilii  infiltraţi de Securitate. Nu vreau să dau nume, dar în anii aceia îndepărtaţi, când treceam prin Munchen, eram avertizat asupra unor oameni de aici din ţară, de care era bine să mă păzesc. Iorgulescu nu a fost niciodată printre ei. În sfârşit, Mircea Iorgulescu este un critic literar de clasă, care are şi prostul obicei de a citi cărţile despre care scrie. Aşa a fost şi când era în ţară şi nu îşi punea problema rămânerii în străinătate. Mai mult, simte literatura şi politica în toată complexitatea lor. Şi este în Occident nu numai cu domiciliul ci, înainte de toate, cu spiritul.  Îl preţuiesc nu numai pentru valoarea lui de excepţie, nu numai pentru că este un intelectual de clasă, nu numai pentru că are sentimentul prieteniei, atât de rar în zilele noastre, ci şi pentru demnitatea şi forţa cu care şi-a întâmpinat suferinţa. Corect este să răspunzi de ceea ce ai semnat. Mircea Iorgulescu nu are angajament, nu are nici dosar de informator cu note olografe, nu are nici o decizie a organelor de partid prin care i s-ar permite să informeze. În schimb, este obiectul unui dosar de urmărire.  Iar pseudonimele, mereu invocate, au fost date de securist urmăritului, nu informatorului. Aşadar, pentru cei cărora nu le este suficientă prietenia, am făcut şi aceste necesare precizări. Mircea Iorgulescu nu are nimic din ceea ce i se atribuie unui turnător, dar are o sentinţă - sper provizorie - în care nu cred şi nu voi crede niciodată.

După cinci decenii de luptă cu cărţile în căutarea Cărţii, ce e de preferat? Libertăţile cenzurii sau cenzurile libertăţii?
M-am bătut cu cenzura abia după ce mi-am scris cărţile. Mi-ar fi fost foarte greu să scriu dacă nu m-aş fi simţit liber.De când am descoperit ce înseamnă a scrie, am făcut tot posibilul să mă simt pe o poziţie morală corectă şi să cunosc performanţele literare - şi nu numai - ale timpului meu. În clipa în care te gândeşti la obstacolele de orice fel, politice, economice, morale, la ce zice sau ce crede lumea, critica etc., scrisul îşi pierde forţa. Scrii pentru că numai aşa simţi că exişti, scrii  să trăieşti, scrii să amâni moartea, scrii să aduci şi să le oferi ceva nou şi adevărat celorlalţi, scrii să te pui în acord cu înzestrarea ce ţi s-a dat, şi aşa mai departe. Nu alegi dintre două sau mai multe rele, nu te adaptezi lumii, gusturilor şi modei, ci faci tot ce îţi stă în putere să o schimbi tu, să-i adaugi ceva din tine, ceva ce n-a mai avut până atunci.


Ce ar trebui să reţină dintr-un astfel de roman un tânăr care s-a născut  după 1989 şi pentru care Nicolae Ceauşescu e benignul "nea Nicu”?
Luptele din munţi au avut loc în vremea celuilalt dictator, Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar acţiunea romanului se desfăşoară într-un timp psihic şi continuă chiar şi după ce am reuşit să scriu  cuvântul Sfârşit. Cât despre succesorul lui Dej, nea Nicu, foarte mulţi dintre cei care l-au detestat sau chiar i-au dorit moartea, azi l-ar vota, încât ar ieşi învingător în alegeri din primul tur, indiferent pentru ce funcţie.  După două decenii de la asasinare, urmaşii lui nea Nicu încă n-au reuşit să termine de vândut sau de furat ceea ce s-a construit, în  "iepoca de aur”. datorită "indicăţiilor” lui. În paranteză fie spus, nea Nicu nu era atât de incult precum sunt înclinaţi să creadă tinerii de azi. Recita bine din Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, făcea diferenţa între Eugen Lovinescu şi...Monica Lovinescu, de exemplu, ca să nu mai vorbim de scriitorii importanţi din vremea sa. Sigur că timpul schimbă culoarea faptelor. Cu  mulţi ani în urmă, în Polonia, contemplând castelele teutonilor, îmi spuneam că vizitatorii lor nu se gândesc la sângele  şi la suferinţele celor care le-au construit, ci la frumuseţea acestor minunăţii arhitectonice înălţate de cei ce, cu crucea într-o mână şi cu sabia în alta, au împins tot mai departe civilizaţia. Nu cred că un tânăr de azi ar avea probleme cu înţelegerea romanului meu, chiar dacă metodele de ucidere sunt astăzi infinit mai rafinate:  cuvântul, de exemplu, este mult mai eficient decât gloanţele sau săbiile. Si pentru a continua ideea, activiştii de azi, diletanţi şi aroganţi,  sunt infinit mai nocivi şi mai eficienţi decât erau înaintaşii lor. Cu ajutorul ordonanţelor de urgenţă şi al unor legi absurde, s-a distrus învăţământul, sănătatea încât orice om, cât de cât normal, se îngrozeşte gândindu-se la ce ne poate aştepta în anii ce vin. Mai ales că fabricile de proşti şi de lichele funcţionează la capacitate maximă. Ca urmare, tinerii de azi au cu atât mai mult obligaţia să cunoască istoria părinţilor lor pentru că cine ignoră lecţiile istoriei, le repetă. Iar noi, românii, repetăm mereu lecţiile ei cele mai dureroase. Şi, pentru că îmi amintesc acum de metafora lui Camus: astăzi, în România, "agenţii ciumei” nu se mai află la porţile Cetăţii aşteptând momentul prielnic pentru atac, ci sunt la vedere, în Cetate. Lumea se împiedică în şobolani, dar se face că nu-i vede. Romanul este şi un avertisment grav, un strigăt disperat.  Ne aflăm mai jos decât eram acum 21 de ani. De lucrul acesta trebuie să fie conştienţi nu numai cei născuţi după Revoluţie. Cei pe care-i condamnăm sunt mai puţin vinovaţi decât noi, cei care tăcem.

Acum mai bine de doi ani, Jurnalul Naţional a iniţiat noua colecţie "Biblioteca pentru toti”. După o sută de titluri, putem considera pariul pe care l-am pus pe seama literaturii române, câştigat. Demonstrează ceva marele succes de public pe care îl are colecţia?
Nu este momentul acum să vorbim despre cauzele sărăciei, dar cert este că  dragostea de muncă nu l-a dat niciodată afară pe roman din casă. Cel puţin aşa l-au văzut unii călători străini care au trecut pe aici. Am citat şi cu un alt prilej, o observaţie dintr-un lexicon  german din 1852, care spunea despre locuitorii celor două Principate valahe că "toţi trândăvesc, cu excepţia perceptorilor de impozite şi a insectelor”. Pe vremea Răposatului de la Târgovişte, era la modă o zicere care este, cred, valabilă şi astăzi: "Oricât de puţin ne-ar plăti, noi putem munci şi mai puţin!” Sigur, după Revoluţie s-au schimbat multe lucruri, dar nu atât de multe încât să ne putem ridica deasupra defectelor pomenite. Iar sărăcia materială nu face casă bună cu demnitatea, dar este soră bună cu toate celelalte mizerii: spirituale, morale etc. La noi, din păcate, cei care citesc nu au bani, iar cei care colecţionează cărţi nu se bucură de un climat cultural care să-i stimuleze să le şi citească. După părerea mea, nicicând prostul gust, incultura agresivă, dispreţul pentru spirit al autorităţilor n-au fost la mai mare cinste decât în zilele noastre. Şi tocmai de aceea, ideea lui Marius Tucă şi riscul asumat de a relansa Biblioteca pentru toţi, îmi par formidabile. Colecţia - ieftină, elegantă, compusă din volume însoţite de un aparat critic de mare seriozitate - dovedeşte că literatura română interesează, răspunde nevoilor celor mai exigenţi cititori, că numărul acestora nu s-a micşorat, în ciuda noilor canoane din manualele şcolare, croite pe gustul triburilor  literare la putere. Jurnalul National, toti cei implicati in acest proiect, au facut pentru cunoaşterea literaturii române  mai mult decât toate ministerele post-decembriste, ba chiar şi decât breasla noastră, a scriitorilor, care şi-a pierdut respectul de sine, îndârjirea de a apăra ideile fără de care omul nu mai este om, ci o biată unealtă.  

Cum vă simţiţi să vă apară un volum într-un tiraj impresionant, amintind de tirajele formidabile pe care cărţile dumneavoastră – exceptând Feţele tăcerii! – le-au avut înainte de 1989?
Sunt foarte bucuros, desigur, că în privinţa tirajului, şi acestui roman al meu, i s-a făcut  dreptate. Din fericire, şi după Revoluţie am avut tiraje mari, fiecare roman a  fost tipărit în câteva ediţii care n-au stat prea mult prin librării. Eu, însă, nefiind considerat "de partea bună” a baricadei literare, cărţile mele au fost trecute cu vederea de critici. Mai mult, o parte dintre cei ce, înainte de Revoluţie, îmi elogiaseră romanele şi curajul de a le fi scris, după Decembrie ‘89  şi-au revizuit opiniile scriind exact invers, unii dintre ei denigrându-le cu sălbăticie. Făcusem eroarea de a lupta cu comunismul, atât cât m-au ajutat puterile, când acesta era încă în viaţă, cum de altfel se poate vedea şi în Feţele tăcerii. Acum, când talibanii anticomunişti stăpânesc totul, criteriile estetice sunt ignorate şi, după modelul comuniştilor primitivi de după război, filtrul politic a început să funcţioneze la capacitate maximă. Carnetele unor partide  au ajuns să ţină locul faptelor. Şi n-a fost prea greu, căci foştii internaţionalişti proletari s-au transformat în globalişti şi au început să dea note proaste celor ce mai ţinem la ţara noastră, la istoria şi la cultura ei.

Dacă v-aţi întoarce în timp, probabil că aţi scrie la fel. Dar aţi trăi la fel? Sunt decizii, greşeli care vă urmăresc? 
Deşi sunt la vârsta memoriilor, încă nu am avut timp să privesc în urmă. Şi, cât mai pot lucra cu energia din tinereţe şi cu spaima senectuţii, cât mai am încă subiecte pentru alte cărţi,  nimic nu mă îndeamnă să mă pierd în trecut... De altfel, nici nu sunt foarte convins că aş scrie la fel. Cred că aş pune altfel accentele şi, mai mult ca sigur, m-ar atrage subiectele cărţilor pe care încă n-am reuşit să le scriu. Dacă aş mai trăi la fel? E foarte greu de spus... Pentru că niciodată nu a fost cum am vrut eu, ci cum a hotărât destinul. Greşelile sau eşecurile nu au fost decât "semne de circulaţie” care m-au  obligat să ajung unde trebuia şi să fac exact ceea ce trebuia. Să-mi descopăr, adică, misiunea, rostul. Fireşte, am făcut destule greşeli, la originea lor aflându-se încrederea exagerată în oameni, candoarea şi încăpăţânarea de a duce un lucru la bun sfârşit. Chiar şi atunci când toate dovedeau că aşa ceva era imposibil - pentru că trăiam şi trăim într-un spaţiu în care ne reuşesc doar începuturile şi înmormântările -, mă ambiţionam să cred că voi rupe acest blestem, că voi fi măcar excepţia care confirmă regula. Dar n-a fost să fie. Alte exemple? Mii. Înainte de Revoluţie, mă mai iluzionam că sunt util. Iar când un înalt personaj mi-a înmânat paşaportul şi m-a sfătuit să nu mă întorc în ţară, căci oricum voi fi oprit la frontieră, ajuns în Munchen, am căutat nişte reţele care m-ar fi ajutat să intru clandestin. Alţii îşi riscau viaţa să fugă, eu mi-aş fi riscat-o să mă întorc. Nu mi-aş fi putut imagina vreodată că în România se va ajunge ca oamenii să fie pur şi simplu  fugăriţi din ţară! În nopţile  când soarta Revoluţiei era departe de a fi decisă, mi-aş fi dat chiar şi viaţa numai să se schimbe ceva. Astăzi, când privesc în urmă, şi când văd turma de troglodiţi care ne decid viitorul, mă apucă groaza. Ca să nu mai vorbesc că de dragul unor voturi, au mai rămas deocamdată nevândute "partenerilor de coaliţie” doar imnul ţării şi Ziua Naţională. Căci şmecherii din Balcani au fost umiliţi de alţii, mult mai şmecheri decât ei, care nu cumpără voturi, ci capitole esenţiale din istorie şi din Constituţie. Iar lumea culturală şi politică tace şi se face că nu vede. Nu a văzut când au fost rănite mortal şcoala, cultura, ştiinţa, sănătatea. Nu a apărat idei, ci mai ales stăpâni. Cei ce cultivă spiritul naţional, respectul pentru propria noastră istorie, pentru valorile noastre, au ajuns ţinta unor campanii murdare. Într-o lume liberă suntem, din nefericire, mai izolaţi ca oricând. Un fel de soldaţi japonezi care n-au aflat că s-a sfârşit războiul şi apără nişte insule pe care nu le mai atacă nimeni. Dacă ne-am face datoria până la capăt şi am încerca să oprim cumva degradarea, am descoperi că aceasta nu este o vreme pentru scris, ci una pentru baricade. Din păcate, nu cred că s-ar găsi suficienţi oameni care să urce pe ele. Oamenii nu au învăţat să spună nu, şi-au delegat responsabilitatea şi libertatea unor impostori. Simbolic, condamnatul la spânzurătoare băştinaş nu se întrebă de ce i s-a dat o asemenea sentinţă, ci dacă trebuie să aducă  funia şi săpunul de acasă. De cinci ani scriu, aproape număr de număr, editorialul în revista Cultura. Vorbesc acolo despre toate câte mă dor sau câte nu mi se par la locul lor. Şi de o jumătate de veac, de la debut şi până în zilele noastre, am căpătat o tot mai mare înţelegere şi admiraţie pentru cei ce vorbeau nisipului şi cerului pustiu.

În ce crede Augustin Buzura astăzi? În ce nu mai crede?
Cum am mai spus, cred cu toată tăria în Cel ce, în situaţiile groaznice prin care am trecut, mi-a dat de fiecare dată câte o şansă şi m-a ajutat să ajung unde trebuia. Graţie acestui sprijin, nu mă simt niciodată singur sau învins. În sfârşit, în afară de demnitate, omenie, libertate şi muncă până la epuizare, mai cred în  prietenie, deşi numărul celor care m-au dezamăgit este mare. Unii, cărora le-am întins mâna în momente grele, m-au lovit cumplit, pe la spate, când nu mă aşteptam. Soarta însă i-a pedepsit mai repede decât credeam, deşi nu le-am dorit răul. Alţii au căzut în ridicol sau sunt pe cale să cadă. "Feriţi-vă de proşti, ne avertiza un scriitor francez contemporan, căci pentru a face carieră, ei nu au decât josnicia”. Mai cred, de asemenea, că nu vom scăpa prea curând de proştii mesianici, de cei ce  se consideră destinaţi să salveze ţara. Mă sperie nebunia modernizatoare, fudulia şi ignoranţa reformatorilor şi reformele cu de-a sila, care ar putea să se sfârşească odată cu poporul român, cu transformarea acestuia într-o mulţime oarecare.  Dar despre toate câte mă sperie, am scris nu numai în romanele publicate până acum, ci şi în sutele sau miile de articole  publicate de o jumătate de secol încoace.

Prietenia, dacă primeşte adjectivul literară, se transformă în invidie, în ură?
 Nu am invidiat şi nu am urât pe nimeni, niciodată. Poate doar liftul de la blocul în care am locuit după ce m-am mutat în Bucureşti. Nu m-am confruntat decât cu propriile-mi limite şi dorinţe. Nu mi-am propus decât să fiu mai bun decât mine cel de ieri, şi să cunosc performanţele literare şi ştiinţifice ale vremii în care trăiesc. Atât şi nimic mai mult. Depinde numai şi numai de mine să mă apropiu măcar de ceea ce-mi doresc. S-a încercat desfiinţarea mea, cu furie, dar pentru un critic nu e important doar pe cine desfiinţează, ci şi pe cine afirmă. Iar dacă din motive politice, din solidaritate de breaslă, din interese încerci să faci din samovare locomotive, timpul şi istoria te reduce la dimensiunile celui pe care l-ai afirmat. În rest, prietenii mei statornici au fost şi rămân Shakespeare, Dostoievski, Proust, Faulkner, Hortensia şi Rebreanu, Bach şi ceilalţi compozitori preclasici,  dar şi numeroşii psihanalişti de la Freud încoace, şi, desigur, specialiştii în psihofarmacologie.

În ce stadiu este scrierea volumului doi din Raport asupra singurătăţii? Ne puteţi dezvălui câteva file din Raport?...
Subiectul este acelaşi: dragostea şi moartea în vremi de teroare. Teroarea istoriei şi teroarea vârstei. Din păcate, nu sunt mulţumit de mine, merg prea încet cu scrisul, poate şi din cauza lecturilor pe aceste teme. Iar apoi, pierd prea mult timp cu editorialele pentru Cultura...