Frica de Caragiale ar trebui să ne stăpânească pe toţi

Despre actualitatea lui Caragiale se vorbeşte des, tot mai des... Caragiale e pretutindeni, lângă noi, în noi înşine, la tribuna politică, pe stradă, ne priveşte de oriunde, ne aşază oglinda în faţă, ne întoarce privirea către propriile fiinţe, ne sileşte să privim lumea în care trăim sau care, uneori, ne trăieşte ea pe noi.

Lumea lui Caragiale e plină de tot ce înseamnă România de azi, de ieri şi, cu siguranţă, de mâine, iar România e plină de Caragiale şi de personajele lui. "Orizontul social al schiţelor reuneşte în limitele sale cvasiunanimitatea păturilor urbane, de la reprezentanţii societăţii înalte până la cei mai umili locuitori ai periferiei", scrie în prefaţa volumului "Momente şi schiţe. Nuvele şi povestiri" unul dintre cei mai importanţi cercetători ai operei celui considerat cel mai mare dramaturg român, criticul literar Ştefan Cazimir.

"Ceea ce a spus Caragiale despre noi rămâne turnat în bronzul eternităţii. Caragiale evadează mereu din formulele în care încercăm a-l prinde, pe când noi nu izbutim a evada din formula în care ne-a prins Caragiale. Despre Nenea Iancu şi eterna lui actualitate, am stat de vorbă cu profesorul Ştefan Cazimir...

● Jurnalul Naţional: Vă încheiaţi prefaţa volumului "Momente şi schiţe. Nuvele şi povestiri" de I.L. Caragiale, care apare astăzi în colecţia BPT, afirmând că despre Caragiale şi despre clasici vorbim mai ales în ocazii festive... De ce nu se vorbeşte mai des? Sau cui i-e frică de Caragiale?

Ştefan Cazimir: Despre clasici vorbim mai ales în ocazii festive din cauza comodităţii noastre sau pentru că nu-i cunoaştem suficient de bine spre a-i simţi alături de noi mai frecvent şi mai profund. Frica de Caragiale ar trebui să ne stăpânească pe toţi, în măsura în care nu am izbutit încă, după aproape un secol de la moartea scriitorului, să ne smulgem de sub sigiliul său, şi nici n-o să însemne că vom izbuti în viitor.

● Ce surprinde mai degrabă Caragiale? Sufletul unui popor sau chipul lui?

Caragiale le surprinde pe ambele, şi în asta constă, desigur, unul dintre secretele perenităţii sale.

● În aceeaşi prefaţă spuneţi că noi nu-l vom putea epuiza niciodată şi că, din contră, el e cel care ne va epuiza pe noi. E un blestem lumea lui sau doar oglindă aşezată-n faţă?

Este, dacă vreţi, şi una, şi alta. Dar blestemul nu este imputabil lui Caragiale, ci în totalitate şi exclusiv nouă. Caragiale ne oferă doar oglinda.

● Cum se îmbină tragicul şi comicul în textele lui?

Cele două dimensiuni ale artei scriitorului nu se îmbină, ci se dezvoltă paralel. (Cu titlu de excepţie, s-ar putea aminti celebra schiţă "Inspecţiune" şi, parţial, "Două loturi".) În opera sa comică, autorul a surprins pasiunile umane sub aspectul lor derizoriu şi efemer. În opera tragică, el păşeşte pe o cale opusă, năzuind a înfăţişa ura tenace şi răzbunarea implacabilă, împletite cu disperarea, cu nebunia şi moartea. Prin această ciudată simetrie, creaţia lui Caragiale pare să-şi destăinuie o lege din adâncuri, care guvernează procesele genetice într-un chip străin oricărei deliberări.

● Şcoala şi întreaga societate românească se raportează corect astăzi la textele lui Caragiale? Sau încearcă să-l transforme în obiect de muzeu?

Spre a răspunde cu adevărat - şi nu convenţional - acestei întrebări ar trebui întreprinsă o largă anchetă sociologică, pentru care nu dispun de mijloacele adecvate. Limitându-ne la aspectul didactic, se poate totuşi spune că muzeificarea scriitorilor clasici este o veche meteahnă a învăţământului nostru, de care nu cred că vom scăpa prea curând.

● Care e cea mai importantă contribuţie a lui Caragiale la literatura română sau, dacă n-ar fi existat Caragiale, ce-ar fi pierdut literatura română?

Caragiale rămâne cel mai mare dramaturg român, care a izbutit să înfrângă premoniţiile sumbre privind caducitatea scrierilor sale o dată cu schimbarea peisajului social şi să cucerească laurii eternităţii. Cu privire la perenitatea operei lui Caragiale, rămâne memorabilă o frază a lui G. Călinescu: "Adevărurile spuse de el astfel sunt eterne şi suave, în vreme ce, spuse de alţii altfel, sunt confuze şi triviale".

● Dacă l-aţi putea întâlni acum pe Caragiale, ce v-ar plăcea să-l întrebaţi?

Nu practic, din păcate, exerciţiile spiritiste, prin urmare perspectiva unei convorbiri cu Caragiale îmi este total refuzată. Rămâne, în schimb, deschisă ipoteza unui dialog în vis, în care iniţiativa i-ar aparţine scriitorului. Nu mă frământă aşadar ce l-aş întreba eu pe Nenea Iancu, ci ce m-ar întreba Nenea Iancu pe mine şi dacă aş fi în stare să-i răspund.