„Ivanov”, de la Grădina Icoanei

Atunci când se anunţă o montare pe un text de Cehov, te gândeşti la potenţialul regizorului şi al inter­pre­ţi­lor principali. Pentru că acest autor nu trebuie citit la suprafaţă. Nu de alta, dar un spectacol realizat după aparenţe te-ar îndrepta spre abisul unei tristeţi comune, aşa cum poate fi înţeles adesea marele Cehov.

Andrei Şerban a realizat la Teatrul Bulandra, în Sala de la Grădina Icoa­nei, spectacolul „Ivanov” – primul text dramatic al lui Cehov montat pe o scenă (1887). Deşi piesa „a contrariat publicul, critica şi cenzura”, fiind nemulţumit şi autorul – mai ales pentru faptul că actorii nu prea au înţeles ce au de făcut, crezând că li se dă posibilitatea să facă gesturi de un comic grotesc –, Cehov a schimbat textul, din comedie în dramă. Andrei Şerban vine tocmai cu această primă variantă, precum mărturiseşte. O apropie de vremurile noastre, fără a scoate în evidenţă un om cu suflet bun, un înger sau un răufăcător. L-a „citit” pe Cehov aşa cum vedea acesta lu­mea la 27 de ani ai săi, o lume obiş­nu­ită, care îşi crea vise confuze, o lu­me cu personaje suferinde de plictis şi care îşi pun probleme, fără a căuta rezolvarea lor.

Mesajul artistic al spectacolului regizat de Andrei Şerban vine din farmecul şi încântarea cu care Cehov şi-a ornamentat această comedie considerată novatoare, pentru că a spart cu ea „canoanele dramaturgiei contemporane”. Scena Sălii Toma Caragiu îi dă posibilitatea creatorului să-şi imagineze şi să construiască această lume. Cehov nu trebuie încărcat cu lucruri multe şi inutile, Cehov trebuie intuit pornind de la un tertip artistic care să deschidă trecerea spre caracterul personajului.

La ridicarea cortinei, în fundul scenei e un pian şi un violoncel, su­ne­tele cărora nu se asociază sub nici o formă întru formarea unei armonii. O primă neconcordanţă cehoviană. La pian – contele Şabelski Matei Se­mi­onovici (Victor Rebengiuc), iar la vi­oloncel Anna Petrovna (Mirela Opri­şor). Locul sugerează o su­fra­ge­rie, dar în faţă, în mijlocul scenei, pe un scaun, stă trist personajul central, Nicolai Alexeevici Ivanov (Vlad Ivanov). El e în grădină, unde în stânga şi dreapta lui sunt alineate scaune, câteva măsuţe, nişte fotolii – toate acoperite cu pânză transparentă de plastic – ca şi cum ar fi în aşteparea cuiva sau a ceva. Tristeţea lui Ivanov e dintr-o lehamete. Andrei Şerban te implică, astfel, de la început, ca şi cum ar spune: iată autorul, iată personajele, iată actorii.

Iată-ne în faţa unei realizări cu personaje ce duc lupte interioare, aidoma bulversărilor, umplute cu amestec de frumuseţe artistică şi efecte chiar ieftine, la prima vedere, ale textului. Vlad Ivanov prezintă prototipul omului plictisit care nu ştie ce vrea, care se crede pierdut, deşi în studenţie avea idealuri măreţe. Şi la începutul căsniciei sale, cu Anna Petrovna, era într-adevăr fericit, dar după cinci ani a pierdut orice interes, deşi nevasta sa îl iubeşte ca la început. La polul opus e Doctorul – Evgheni Konstantinivici Lvov (Alexandru Pavel) – personaj din categoria celor aflaţi pe picioarele lor, convinşi, plini de speranţă. Aceste două roluri su­dea­ză legăturile cu toate celelalte personaje din piesă, asistate de subcontextul liric. Ivanov e încadrat în poeti­ca cehoviană, dar pedepsit de Doctor. În rest – o împrăştiere de chipuri bine conturate, dar şi acestea nu sunt de mare folos pe lumea asta. Iar frumuseţea prezenţei lor se datorează imaginaţiei înmugurite din cuvânt; pe scenă se datorează viziunii regizorale şi interpretării ac­to­ri­ceşti.

La prima vedere, Ivanov, prin întruchiparea lui Vlad Ivanov, pare un personaj care îi încurcă pe ceilalţi, trenând orice acţiune. Moleşeala lui îi nemulţumeşte pe unii, îi molipseşte pe alţii. Îi este silă de sine, de vocea sa, nu-i pasă de nimic, dar îi este frică de ziua de mâine. Se cufundă de bună voie într-un abis, neştiind „de unde această oboseală, de unde această lehamite?”. Şi te laşi copleşit de convingerea ce o strecoară Vlad Iva­nov când rosteşte asemenea cuvinte: Comoara mea nefericită, nu mă im­plo­ra să nu plec seara de acasă. Cum apu­ne soarele, sufletul meu e deprimat de depresie. Aşa i se adresează soţiei sale, evreică de origine şi care a devenit creştină din dragoste pentru el, acum în pragul morţii din cauza tuberculozei. Dar Ivanov mai are o belea: de el e îndrăgostită Saşa (Ioana Anastasia Anton), fiica lui Pavel Kiri­lovici (Cornel Scripcaru) şi a Zinaidei Savişna (Manuela Ciucur). E o fiinţă cu sufletul curat, care încearcă să îl apere de toate învinuirile şi de vorbele urâte din jur. Ivanov spune despre ea că e o copilă îndurerată de neferici­rea lui, dar el e „depresiv” şi atunci depresia îl trimite înapoi acasă.

Ivanov nu ar fi vizibil şi ar deranja enorm dacă alte personaje din anturajul său nu ar avea altă structură. Iată-l, bunăoară, pe contele Şabelski, unchiul lui Ivanov, un domn în vârstă, care din plictiseală se în­tâmplă să se amuze şi să-i amuze şi pe alţii. Este interpretat superb de Vi­ctor Rebengiuc, pe care îl sorbi cu pri­virea fără a clipi, atâta timp cât e în scenă. Acest personaj merge în vi­zi­tă ca să vadă „şi alţi tâmpiţi” – o ca­rac­teristică cehoviană. Un personaj de altă factură e Mihail Mihailovici Bor­kin, administrator al moşiei lui Iva­nov, om „cu cap mic şi cu idei mari”, acest rol venindu-i mănuşă lui Ma­rius Manole. Încântă spectatorul şi Cornel Scripcaru. Nu te lasă in­di­fe­rent nici Ioana Anastasia Anton, nici Mirela Oprişor.

Citește pe Antena3.ro

Comuna din România unde cresc pietrele, la propriu: Ce sunt trovanții și cum arată locul spectaculos vizitat anual de mii de turiști

De constatat: deşi la vedere e mereu un pistol, Ivanov nu se sinucide, precum în varianta ulterioară a piesei, ci moare de inimă, atunci când Doctorul îl face criminal...