Jurnal de cinefil - Scarba

Astazi scriu despre o senzatie pe care n-am mai simtit-o de multa vreme atat de profunda, o senzatie care m-a facut sa urasc meseria pe care o fac si sa-mi doresc sa apara unul dintre ai nostri, jurnalistii, care sa iasa la tv in prime time si sa spuna: "Da, suntem niste escroci patetici care urmaresc cu orice pret audienta, celebritatea, notorietatea".
Ca sa ne intelegem exact si sa fiu sigura ca aveti in minte toate nuantele cuvantului care descrie senzatia pe care eu am trait-o, iata explicatia din DEX.
SCARBA, scarbe, s.f. 1. nestapanita (fizica sau morala) fata de cineva sau de ceva; dezgust, repulsie; greata, sila. 2. (Fam.) pentru o fiinta murdara, dezgustatoare sau josnica, marsava; p. ext. epitet pentru o fiinta neinsemnata.

Saptamana asta mi-a fost scarba (din nou, dar mult mai tare) ca sunt jurnalist. Inca imi mai suna in cap insiruirile de cuvinte patetice cu care jurnalele de stiri si-au inceput programul, cu laudele impletite cu lacrimi la adresa lui Cristi Nemescu. Nu spun ca Nemescu nu-si merita laudele, dar stiu ca jurnalistii aia cu cateva zile in urma habar nu aveau cine este. Si mai stiu ca si la ora la care insiruiau cuvinte dupa cuvinte, epitete dupa epitete, n-avusesera decenta sa se opreasca o clipa, sa caute unul din filmele lui si sa se uite ca sa inteleaga despre ce vorbesc. Fusesera prea ocupati sa relateze de la locul accidentului, transformat peste noapte in studio pentru toate televiziunile care erau intr-o batalie tampita pentru cine si-a amplasat camera si prezentatorul mai aproape de patratul mortii.

Mi-a fost scarba cand m-a sunat o reporterita sa ma puna sa comentez de ce Vanessa Redgrave a zis intr-un interviu de-al meu ca romanii ar trebui sa vada filmul Marinela de la P7. I-am spus ca nu vreau sa comentez si-am intrebat-o daca a vazut filmul, mi-a spus "nu" cu o seninatate care m-a facut sa-i inchid telefonul. N-a inteles si probabil ca ma crede nebuna, dar scarba pe care mi-au provocat-o televiziunile in saptamana asta m-a dus in zone extreme.

Prietenii mei si oamenii din industria filmului carora le-am spus supararea mea cred ca articolul asta nu va schimba nimic. Ca jurnalistii vor continua sa va stoarca lacrimi, pentru ca asta inseamna audienta, ca producatorii filmelor vor vrea sa manipuleze, pentru ca, uite, in cazul filmului California Dreaming s-ar putea sa nu mai conteze ce voia regizorul - mort, saracul intr-un accident de masina - , pentru ca sunt mai importanti banii care s-ar putea scoate din publicitatea rezultata.
Dar eu sper din toata inima ca macar unul dintre cei care citesc randurile acestea, data viitoare cand va mai vedea o stire care implica o persoana cu o oarecare notorietate si un fapt tragic, nu-i va mai crede pe jurnalisti ca le pasa.

Nu ne pasa. Suntem doar niste scribe (vezi DEX de mai sus) care stim sa ne jucam cu cuvintele si vrem audienta.
Si daca va intrebati de ce mai fac meseria asta, desi mi-e scraba de ea, raspunsul e simplu: ca sa pot sa mai scriu articole de genul asta in care sa spun adevarul.