x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Arte Vizuale Mara, "un pas mare în istoria genului românesc"

Mara, "un pas mare în istoria genului românesc"

de Clara Margineanu    |    13 Sep 2010   •   00:00
Mara, "un pas mare în istoria genului românesc"
Sursa foto: Ionel Cucu/

Miercuri, 15 septembrie, apare romanul "Mara", de Ioan Slavici. G. Călinescu a catalogat această carte "aproape o capodoperă".



Eminescu l-a întâlnit pe Slavici la Vie­na. Poetul i-a citit scrierile de de­but, i-a recomandat spre lectură ca­po­dopere universale, i-a orientat drumul în literatură celui care urma să devină nuvelistul şi romancierul Ioan Slavici.

În amintirile sale literare, Sla­vici mărturiseşte ce a însemnat pen­tru destinul său întâlnirea cu Mi­hai Eminescu: "Mai-nainte de a fi sosit la Viena, citisem puţin - mai ales în limba maghiară, mai puţin nemţeşte şi franţuzeşte, de tot puţin româneşte -, iar Eminescu mă silea - aşa zicând - să citesc filosofie, ceea ce la-nceput nu mă-ncânta.

Tot îndemnat de Eminescu apoi am început să scriu, cum zicea el, în româneasca de la Şiria. (...) Şi dacă viaţa mea ar fi fost numai nopţile petrecute, discutând cu el despre toate câte sunt şi câte nu sunt, mult mi-e vrednică să fi fost trăită, mult mi-e frumoasă şi mult aş vrea să trăiesc, ca să-mi aduc aminte de ea".

Ioan Slavici a fost recomandat So­cietăţii "Junimea" tot de Eminescu, poetul girându-i povestitorului debutul în revista Convorbiri lite­rare. Titu Maiorescu avea să-i scrie lui Iacob Negruzzi o scrisoare în care îl aşază pe Slavici între cele mai re­pre­zentative nume ale spaţiului şi timpului: "Să nu uităm că Slavici este cel mai capabil scriitor al întregii Junimi".

Ardelean născut în Şiria (1848), Slavici a crezut în necesitatea unităţii culturale a românilor de pretutindeni, el fiind cel care a lansat în revista pe care a condus-o, Tribuna din Sibiu, ideea că "Soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare". Şi-a propus să sincronizeze literatura tran­sil­vă­nea­nă cu cea din întreaga Românie, conturând astfel o imagine de ansamblu a literaturii naţionale.

Istoria literaturii l-a clasificat pe Ioan Slavici drept al patrulea mare scriitor român, alături de Eminescu, Creangă şi Caragiale. Biografic şi cronologic, Slavici, care a trăit până în 1925, le-a supravieţuit celorlalţi.

Considerat creatorul realismului ţărănesc, Slavici a scris peste 80 de nu­vele şi schiţe în care forfotesc si­lue­tele oamenilor din spaţiul rural. Su­fle­tele lor au profunzimi nebănuite, sunt traversate de onestitate şi de trăiri nobile. Vieţile însă le sunt contorsionate de legi şi orânduiri sociale, iar adesea, mult mai grav, la limita fatalităţii, mutilate de mâna oarbă a destinului. Poveştile sunt proiectate pe fundalul folclorului, tradiţiilor şi obiceiurilor specifice locului, care exprimă, practic, felul de a simţi, de a gândi, de a reacţiona al comunităţii dintr-o anumită zonă. Satul ardelenesc din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a fost înfăţişat magistral de Slavici în scrierile sale. Opera sa a determinat, evident, evoluţia prozei româneşti.

Primele fragmente din romanul "Mara" au apărut în 1894, când au­torul, în vârstă de 46 de ani, era în pli­nă forţă creatoare. Construcţie lite­ra­ră inegalabilă, roman-frescă, roman so­cial şi psihologic, "Mara" a apărut în volum în anul 1906. Nicolae Iorga spu­nea într-o cronică: "S-ar putea che­ma şi mai bine «Copiii Marei», pentru că Trică, Persida şi viitorul soţ al acesteia, Hubăr Naţl, pot fi vă­zuţi ca personaje principale".

"Este aproape de neînţeles cum nu s-a observat că, de fapt, persona­je­le prozei lui Ioan Slavici reprezintă rea­lizarea integrală a unor destine pre­stabilite şi inflexibile. «Mara» este un roman al predestinării, al îm­pli­ni­rii punct cu punct a unui program exis­tenţial", scria Mircea Iorgulescu ("Ioan Slavici, interpretat de...", Ed. Eminescu, 1977).

Mara este un personaj dintr-o bu­cată, care rămâne văduvă cu doi co­pii, "dar era tânără şi voinică şi Dumne­zeu a lăsat să aibă şi noroc". Fire foarte econoamă, pentru că este (şi ea!) chinuită de obsesia averii, "când poa­te să pună florinul, ea-l sărută, apoi rămâne aşa, singură, cu banii în­tinşi pe masă, stă pe gânduri şi în­ce­pe în cele din urmă să plângă". Apri­gă, tenace, voluntară, Mara nu vrea decât să le asigure celor doi copii ai săi o viaţă îndestulată şi o bună condiţie socială. Îşi trăieşte viziunile vii­to­rului astfel: Persida va fi preotea­să, bogată şi respectată, iar Trică - staroste al cojocarilor. Alegerile copii­lor îi vor nărui idealurile.

Persida este totuşi personajul dominant al cărţii, fie şi numai pentru frecvenţa şi intensitatea apariţiilor sale. Romanul este  povestea de iubire dintre Persida şi Hubăr Naţl, fiul unui măcelar neamţ. Dragostea lor zbuciumată este condamnată de părinţi, supusă prejudecăţilor de tot felul, naţionale şi religioase. Fiecare dintre familii consideră că "îşi spurcă sângele" prin mezalianţă cu un străin. Mara vrea pentru fiica ei, crescută şi educată într-o mănăstire, un soţ pe măsură, nicidecum o calfă de măcelar devenit birtaş falimentar. Dar Persida, puternică şi orgolioasă, este unul din­tre cele mai puternice personaje ale lui Slavici: "Era în tot felul ei de a fi ceva ce te stăpânea, încât nu puteai să-i spui decât ceea ce dânsa voia". Pâ­nă la urmă, cei doi se vor căsători în secret şi, după o lungă pribegie, vor fi acceptaţi de obşte, fără oprobriu.

Această pasiune care impune luptă este întru devenire, fortifică şi limpezeşte caractere şi conştiinţe. Doar că iubirea supusă durerii ne­me­ritate provoacă destinul să îndure o crimă, atunci când Bandi, fiul na­tu­ral al lui Hubăr îşi va ucide tatăl tră­dător şi ingrat. În ultimul capitol, in­titulat "Pace şi linişte" (!) "Bandi îl lovi cu pumnul în piept, apoi, cu­prins de un fel de turbare, se năpusti asu­pra lui şi-l muşcă în gâtlej, încât căzură amândoi unul peste altul în mij­locul casei, Hubăr, cu ochii închişi şi fără ca să se mai apere, iar Bandi, cu genunchele pe peptul tatălui său, râ­zând şi apăsând mereu câtă vreme mai simţea răsuflare în el". Persida ­ră­mâne văduvă, asemeni mamei sale. Mara se impune drept un portret me­morabil, din familia spirituală a Doam­nei Chiajna, Doamnei Clara şi a Vitoriei Lipan, caractere tari, ne­în­duplecate, pregătite să înfrunte rea­li­tatea, ele însele sursă de dramatism.

George Călinescu a considerat ro­manul "Mara" "un pas mare în is­to­ria genului românesc" şi, trecând peste rezervele unor comentatori ai timpului, îl numeşte "aproape o capodoperă".

×
Subiecte în articol: biblioteca pentru toţi